Monthly Archives: iunie 2013

Poezie


Gasesc ieri intr-un mail o minunata poezie semnata de Adrian Suciu. Nu stiu cum de nu am gasit-o pana acum.

Te plantez în mine ca pe un sîmbure curat
în pămînt bun. Împreună, vom rodi o livadă. Vom dormi
în ea somnul mieilor, vom visa poezie pe pîine
şi ţigări care nu se termină niciodată. Nici un semn din
sîngele nostru nu va arăta dimineaţa.

Te arunc în mine ca pe un cireş uscat într-un
foc viu. Te zidesc în mine ca pe o fereastră cu rame
albe într-un zid roşu.

Prin ea se va vedea cum dăm focului somnul
şi săpăm un rîu între noi.

Reclame

Fantezie in violet


Barbatul privea usa metalica a apartamentului incercand sa gandeasca, sa isi imagineze ce se ascundea dincolo, si sa perceapa, cu toate simturile, parfumuri, mirosuri,sunete. Nimic. Parca avea in fata un zid. Pe casa scarii nici tipenie de om. Batraneii care vor fi locuind, cu siguranta ca stau ascunsi la umbra toropiti de caldura verii ori bantuie prin oras plimbandu-se cu autobuzul, profitand de gratuitatile oferite de primarie. Nimeni nu mai sta la panda cu ochiul pe vizor. Barbatul, un tanar in jur de 35-38 de ani se mai analiza inca o data, isi studie cu grija tinuta sa nu aiba scame, isi privi pantofii sport din piele gri, isi verifica bratara de la mana, din aur masiv, sa stea in pozitia preferata. Cu un ultim gest de retus, isi trecu degetele prin parul saten deschis. Apasa pe butonul soneriei si melodia ei suna in triluri, spargand in fragmente de cristal, tacerea amiezii. Dincolo de usa, auzi pasi apropiinduse fosnind. O tanara bruneta, mladioasa, ii deschise studiindu-l cu o privire indrazeata, aproape sfredelitoare. Se fastaci putin, suprins de atitudinea ei directa incat isi simti mainile umede de transpiratie.
– Buna ziua! Poftiti! Sunteti domnul care ati sunat dimineata?
– Da. Am crezut ca am nimerit gresit.
– Nu. Cu mine ati vorbit.
Barbatul o studie atent. Halatul din matase, in nuante de violet cu care ea era imbracata, ii ascundea liniile trupului, ca o fina tesatura aruncata peste o amfora. Parul i se revarsa pe spate, intr-un contrast placut. Ii vazu degetele lungi si delicate, cu unghii colorate intr-un roz viu, inspirand senzualitate. Era desculta si picioarele ii erau afundate in covorul albastru, gros. Fiecare miscare a ei lasa sa strabata cate o adiere fina, de flori de liliac, parfumul ei preferat, probabil.
– Mi-ati pregatit ce am discutat?
– Da. Am aici un pachet. Poftiti inauntru, il invta ea. Ii intinde o cutie gri, legata cu o funda violet.
Tanarul o deschide, se uita inauntru si se apropie cu obrazul de continutul cutiei incercand parca sa inspire parfumul ce venea din cutie. Apoi accepta sa fie servit cu o cafea si pana cand ea fu gata, admira incaperea in care fusese invitat. Un living mare, cu o canapea de piele, o biblioteca in care erau expuse cateva bibelouri si tot pe atatea carti, doua fotolii si o masuta pe care era aruncat ziarul Piata de la a la z, o publicatie ce contine doar anunturi de mica publicitate. Draperia inchisa pe jumatate punea in penumbra intreaga incapere iar copacii din fata ferestei imprastiau lumini si umbre verzi. Primi cafeaua fierbinte si in asteptare intreba despre costul pachetului.
– A, nu costa nimic. E cadou, spuse ea, incercand sa citeasca ceva de pe expresia fetei lui. Nu vedea nimic doar un usor zambet destins, poate chiar de circumstanta. Am insa o petentie, continua ea, netulburata. De o vreme sunt singura si as vrea sa simt atingerea mainii unui barbat. E singurul pret pe care vi-l cer.
Din nou fu luat prin suprindere. Cu miscari lente si sigure intinse mana spre ea si dadu deoparte halatul, dezvelindu-i intai un picior. O studie si ea se lasa studiata sin timp ce el, cu vaful degetului aratator desena o linie ascendenta de la genunche in sus. Se dezbracara incet, ca intr-o continua prospectare. ea observa ca el nu poarta lenjerie. El o lasa sa isi scoata incet chilotii din dantela roz, apoi ii ceru.
– Te deranjeaza daca ii imbrac? Oricum nu ii mai porti.
Ea incuviinteaza tacut, dand din cap si asteapta, pandind plina de curiozitate miscarile lui. Dorintele ei vibraeaza puternic incercand sa anticipeze clipa si urmatoarea miscare. Facura dragoste cu pasiune, fara inhibitii , ca intre doi vechi amanti. Timpul, cu minute si ore, se topise in asfintit, in luminile rosiatice, stinse incet de umbrele inserarii. Prin perdeaua trasa, se zaresc stelele cum incep sa strapunga panza albastra a cerului. El iese din baie, mirosind proaspat si se pregateste de plecare. Ia cutia gri, legata cu funda aceea violet, de pe masuta din sufragerie si se indreapta spre usa.
– Daca mai doresti iti mai pot pregati un nou pachet.
– Saptamana viitoare.
– Atunci suna-ma marti. La aceeasi ora. Ma bucur ca am citit anuntul tau.
El surase si confirma. Pleca, fara sa intoarca privirea. Ea aprinse lampa si se aseza in fotoliu savurand o tigara. Arunca o privire peste ziarul deschis la mica publicitate si vazu anuntul pe care il incercuise ieri, cu un marker negru:” cumpar chiloti de dama, folositi”. Asta purta el in cutia aceea, in drumul spre casa si o amintire de seara in matase violeta.

Intrebare


Nu-l vazusem de multa vreme. Lipsise si aproape nimeni nu i-a observat lipsa. A intrat in cafenea iar din tocul usii s-a inclinat putin si s-a batut cu palma dreapta, usor pe piept, in dreptul inimii. Avea fata calma, destinsa si schita un zambet dar stiam ca dincolo de imaginea aceasta clocoteste un vulcan.
M-am uitat la el si nu si-a ferit privirea, cum ar fi facut oricand alta data. Avea ochii rosii de plans si sufletul rascolit. Ochii aceia negri, umezi, ii mai vazusem rosii iar la privirea mea intrebatoare, el mi-a spus simplu.
– Scuza-ma. Am o alergie la polen.
Dar a trecut primavara si vara, a venit toamna tarziu. Ploua afara, pe tacute, ca intr-o poveste veche, cu munti roscati si pustiiti, din Turcia. Cad frunze aici si orinde si natura se zgribuleste uda pe sub copaci si la marginea drumului. Avea din nou ochii rosii si stia ca acum trebuie sa imi spuna, nu pentru ca l-ar fi obligat cineva, ci pentru ca asa simtea el in momentul acela.
– Stiu. Am plans nebuneste si am strans perna in brate pentru ca imi e dor de ea. Daca ai iubit vreodata, asa cum ai spus, sint sigur ca ma intelegi. O iubesc!
Stiam despre ce vorbeste si nu am zis nimic. O iubea. Am iubit. Pana la stele si inapoi. Unde se ascunde marea dragoste cand ceva se intampla si ne despartim? Cineva mi-a zis ca moare, se stinge incet ca un foc abandonat, pana nu ma ramane decat o gramajoara de cenusa, luata in final de vant. Atata ardere si zbatere doar pentru o adiere de vant? De ce doare atunci? Pentru ca e vie. Marea dragoste nu dispare niciodata decat daca nu a fost marea dragoste ci doar o pasiune, o inflacarare de o clipa. Ea ramane sapata adanc si nimic nu o va scoate din radacinile sale. O putem acoperi cu o frunza sau cu o lacrima, cu o melodie sfasietoare ca si rana pe care a lasat-o in sufletul nostru sfartecat sau cu o mangaiere. Dar ea e acolo, in asteptare, gata sa reinvie oricand, sa tasneasca spre lumina.

Fotografia


Râde vara pe ulița, în verdele tare din copacii pregatiți sa rodească. Gospodarii stau pitiți de căldură prin case, ori sunt plecați cu treburi la oras. Casa lui badea Niculae, e scaldată în soare si pândită de dupa colț de un cireș inalt, încărcat de bijuterii. De acoperișul casei, din țiglă roșie acoperită cu mușchi pe ici pe colo, se agata cerul, nesfarsit de albastru. Pe trepte, în ghivece, stau mușcate in culori aprinse, împrăștiind veselie peste ogradă. Doua pisici s-au intinse pe trotuar, urmarind-și cu dezinteres stăpâna și tragând cu ochiul spre stolul de vrăbii certarețe. Verginica are aproape saptzeci de ani, o femeie, simplă, subţirică şi cu părul argintiu prins sub năframa. In tinerețele ei a fost aprigă, o zvarlugă, energie care nu a parasit-o nici acum. Era pe câmp ori în grădină, de dimineața până seara, muncind cât un bărbat. Singura ei mare supărare e că Niculae, bărbatul ei, nu a vrut să îi spuie niciodată că îi faină şi că îi harnică. Parcă i s-ar rupe limba dacă ar recunoaşte şi el, de faţa cu altă lume. Uite, chiar şi azi, după ce a trebăluit atât şi a făcut casa lună, după ce a fost la alimentara, a gatit şi a lucrat în grădina, el sta aşa şi se uită lung la ea, fără să îi zică nimic. E foc şi pară. Dincolo de gardul curţii badea Ilie o salută vesel, făcându-și de lucru pe langa cușca lui Nero, un ciobanesc german adus de copii acum 3 ani. Bătranul ciocănește încercând să repare o încuietoare. Camașa ieșita de soare și încheiată la doi nasturi are pete de sudoare pe sub brațe si pe spate, semn că posesorul ei a trudit din greu. Din când în când zvârle cate o privire spre curtea vecină, urmarind amuzat, cu un zambet în colțul gurii, femeia ce bombăne singură.
– Buna zua, lele Verginică. Noa, da’ ce faci? Intrebă el plin de curiozitate, văzând încruntarea ei, în timp ce plivea buruienile de pe un strat de flori.
– Ia p-aci, prin ocol. Mai aşez neşte flori să fie mândru în casa asta. Că doară, dacă nu oi face eu, cine a face?
Ilie e pensionar și el, de mulți ani iar acum, ca îi sunt plecați copiii care incotro, se mai duce la vecini și stă de vorba la un păhărel. Niculae, barbatul Verginicăi ii e prieten bun și de multe ori si așaza la o vorba, despre politica ori despre mersul lumii.
– Da’, după cum te vad, esti cam năcăjită. Ce năcaz ai?
– Pai ce sa am? Omu ăsta a mieu. Parcă i s-ar usca limba dacă mi-ar zice o vorbă bună. Stai numa’ să vezi.
Femeia intră în casă şi se intoarce cu un tablou vechi, de la nunta ei, fotografie pictată şi retuşată vizbil și ușor îngălbenită de vreme din care zâmbesc doi tineri în haine de sărbăoare. I-o întinde vecinului cu grijă, peste gard, să îşi dea şi el cu părerea.
– Noa zî dumneata! Nu am fost io fomeie faină la viaţa me?
Ilie se uită la fotografie, apoi la Verginica, se mai uită o dată la fotografie şi o studiază bine pe femeie, desi se cunosc de 40 de ani, de când sunt vecini. Aceasta aştepta verdictul, ca şi o confirmare a nemulţumirii şi nedreptăţii la care e supusă. Cu pălăria dată usor spre ceafă şi înveselit de cele câteva păhărele de ţuică băute prin vecini, Ilie îi zise cu seriozitatea și siguranţa unui specialist.
– Lele Verginică… erai faină, da’ avei ţâţele cam mici.
Verginica îi smulse fotografia din mână şi intră în casă pufnind mânioasă în timp ce în urma ei se mai auzea ecoul, bombănind.
– Noah, la ce să mă aştept de la un bărbat? M-am aflat în treabă! Nu am avut şi io pă cine întreb!!!….

Bunica- o scrisoare de demult


Azi imi faceam ordine in posta electronica si am descoperit o scrisoare din partea lui Dan, trimisa in 2011. Imi amintesc doar ca solicitasem pe vremea aceea, mai multor prieteni sa imi trimita cate o povestire pentru un proiect. Dan mi-a trimis scrisoarea aceasta care nu a fost publicata pentru ca nu se referea la proiect, dar recitind-o azi, m-au umplut nostalgiile. Va invit si pe voi, cu placere sa o cititi.

Remember

De anumiţi oameni ne vom aminti mereu cu plăcere şi nostalgie, chiar dacă atunci când i-am cunoscut, erau deja bătrâni bine, cu tabieturile şi obiceiurile specifice acestei vârste.

Străbunica mea, D-zeu s-o odihnească, a murit ferm convinsă că Rusia este un continent. Vastitatea acestei ţări, povestită de oameni care au luptat acolo în al doilea război mondial, inclusiv barbatul ei, străbunic pe care nu l-am apucat în viaţă, i-au creat pentru totdeauna această convingere, a existenţei ineditului continent, continentul Rusiei, cum îl numea ea. În plus, portocalele, ştia sigur că provin din Portocalia, termen propriu pentru Portugalia, asemănarea de nume dintre exoticele fructe şi această ţară, era dovada clară şi de netăgăduit a acestei apartenenţe.

Toate aceste teorii geografico – economico – administrative, nu le susţinea aşa pur din auzite. Dăduse Dumnezeu şi găsise la bunicii mei, unde locuia, un glob pământesc, din ăla pentru elevi, care se roteşte, fixat pe un ax, rămas pe acolo de pe vremea când taică-miu era la şcoală. Înarmată cu planeta în miniatură, buchisea într-una la cele scrise pe acolo, ape, oraşe, ţări etc, făcând chiar şi notări într-un caiet propriu, denumiri şi felurite aprecieri, un amestec de date geografice şi fragmente de rugăciuni şi versete biblice.

Prin clasa a cincea sau a şasea fiind, râdeam cu gura până la urechi de talentele de explorator alei mamaei Elvira, aşa îi spuneam. Mă chema în odaia ei şi-mi punea diverse întrebări, în special legate de continentul frigului, i se părea incredibil că acolo-i zăpadă mereu, iar ,,ixchimoşii’’ nu cultivă porumb şi nu fac dulceaţă, dulceaţa, în accepţiunea ei, era delicatesea supremă, avea sortimente dintre cele mai variate. Ţin minte că-i spuneam cele mai gogonate bazaconii şi minciuni, asculta mirată şi imediat se pregătea să-mi răsplătească cu dulceaţă vastele ,,cunoştinţe’’ pe care i le împărtăşeam fără să audă nimeni, erau nişte elucubraţii incredibile, cum că la Polul Nord, fiindcă nu sunt cai, ăia umblă călare pe urşi şi fac focul cu zăpadă, una care arde.

Îşi făcea cruce şi revenea la tărâmuri mai apropiate, continentul Rusiei, Portocalia şi oraşul Paşcani, unde fusese, avea şi o fată care locuia acolo. Pe aceste subiecte eram total neputincios, nici o minciună şi nici un adevăr nu-i puteau clinti convingerile, orice accepta, dar până la Rusia sau Paşcani.

Dincolo de aceste lucruri, nu era o femeie proastă deloc, scria şi citea cursiv, iar această curiozitate fantastică pentru a afla lucruri interesante, nu prea am mai întâlnit-o, la ţară cel puţin, la oameni în vârstă.

Am devenit credibil cu ale mele prostii pe care i le spuneam despre ,,minunile lumii’’, în momentul în care, într-o zi, trebuia să sosească preotul cu nu ştiu ce ocazie, cum vine pe la Crăciun şi ea nu mai putea deschide uşa odăii să-l primească. De fapt trăsese nu ştiu ce zăvor şi uitase. Imediat am dat toată măsura ,,geniului’’ meu, trăgând zăvorul buclucaş şi minţind-o că a fost o hibă teribilă la broască, doar Dumnezeu şi Maica Domnului m-au luminat şi am putut-o dibui, altfel stătea popa pe afară, lucru sinonim cu blasfemia pentru ea, era foarte bisericoasă.

Din acel moment, toate ghiduşiile pe care i le spuneam erau literă de lege, nu avea nici o îndoială, nepotul ,,diştept foc’’, fără de care Duhul Sfânt ar fi bătut în zadar în uşă, a devenit o sursă inepuizabilă de ştiinţă şi cunoaştere. Cu toate acestea, de data asta serios, nu am reuşit niciodată să o conving, chiar arătându-i pe acel glob, cum stă treaba cu Rusia, oricât m-am chinuit.

Alături de această ,,pasiune’’ pentru geografie, îndelung sabotată de împieliţatul de mine cu informaţii închipuite, mai avea o sumedenie de lucruri, mărunţişuri, aproape antichităţi, printre care muream de plăcere să umblu. Plus o grămadă de fotografii îngălbenite de vreme, oameni de care doar ea îşi mai amintea şi despre care povestea pitoresc şi cu nostalgie, dacă o întrebai cine sunt. Mai avea o ,,piesă’’ care tare mă mai tenta, dar care îmi era total interzisă, toată lumea îmi spusese să nu umblu la ea. Era un aparat de radio vechi, pe care aproape numai străbunică-mea ştia să-l pornească, nu pentru că ar fi fost sofisticat, ci pentru că era hârbuit rău şi funcţiona doar într-o anumită poziţie, doar de ea ştiută. Aparat care nu am auzit să ,,emită’’ altceva decât slujbe bisericeşti, de altfel dimineaţa sau când se auzea anticul radiou ,,cântând’’ liturghii, nu o deranja nimeni, până se nu termina sfânta emisie, era inabordabilă.

Cam asta îmi amintesc eu despre străbunica mea, una din ele, despre cealaltă pe care am cunoscut-o, poate altădată. Povestea vieţii ei o ştiu, însă relatată de bunici sau părinţi, e interesantă, dar pe mine m-a amuzat acum modul în care această femeie, de vreo 85 de ani pe atunci, mie îmi părea totuşi tânără şi îmi capta atenţia foarte mult, probabil datorită curiozităţii ei, aproape copilăreşti. E ceva totuşi, dacă mi-a rămas vie în memorie şi îmi amintesc de ea cu plăcere.

Visul- Psiluneli


Soarele se lasa incet spre asfintit, luminand muntii goliti de vegetatie din zare, doar stanca dura si ierburi pitice prin care vantul sufla cu putere, prin arsita verii.946167_603927196292369_1839691127_n Priveste ultimele zbateri ale zilei, o mare de rosu si ruginiu stingand incet nermarginirile albastre. In stanga e raul Kizilirmak, aducand in apele sale rosii, un mal manos ce hraneste o intreaga campie desfasurata pe ambele maluri. Prin arcada ferestii sale in ogiva, viata si libertatea se desafoara la picioarele ei ca un rug, ca un pretios covor oriental, pe care abia asteapta sa il atinga cu piciorul. Se uita peste cartea deschisa si citi pentru ultima data cuvantul inteleptului:”Binecuvântată-i clipa când stăm în palatul iubirii, tu şi eu avem două chipuri, două trupuri, dar un singur suflet, tu şi eu.” In seara aceasta va pleca. E prima si ultima ei sansa. De maine vor incepe pregatirile de nunta dar beyul ei, iubitul inimii sale o asteapta , dincolo de zidurile groase ale palatului si de santinele. Isi scoase cu grija bratarile ce tresar clinchete subtiri de aur. Isi puse papucii usori de catifea, cu varful rasucit si cusuti in broderii de culoarea visinei parguite. Parul sau negru si lung si-l ascunde sub burka, acoperamantul negru ce nu lasa sa i se vada decat ochii, conturati cu hena, adanci cat o noapte fara luna. Mainile ei micute ii infasoara braul in care ascunde cu grija, muscatura cumplita a lamei unui pumnal. Hainele simple negre ca noaptea, luate pe furis din odaia slujnicelor ii sunt in seara aceasta cei mai buni prieteni. O vor ajuta sa treaca neobservata. Se mai uita inca o data i oglinda apoi priveste spre zare cautand pana acolo, mila si ajutorul lui Alah. Cumplita pedeapsa i-ar paste pe amandoi daca ar fi prinsi. Se strecura printre usile intredeschise ale iatacului. Culoarul secret pe care il descoperise de ceva vreme era la doi pasi. Auzi voci si se ascunse dupa o draperie de matase grea. Paznicii trecura spre posturile lor. Le mai auzi doar vocile pierzandu-se in intuneric. Deschide cu grija usa coridorului secret si paseste in intuneric, fara nici un zgomot. Lampa lasata din vreme acolo se aprinde si poate inainta, spriinindu-se de peretii reci si acoperiti cu muschi si mucegai. Rasufla usurata si in scurt timp ajunge la capat. Franse lumina chioara a micutei lampi si iesi pe ulita. Grabeste pasii spre gradini si se furiseaza umbra tacuta , cat mai departe. Se apropie de drumul mare si auzi un tropot de cal. Se ascunse intr-o tufa si astepta. Calaretul se apropia din ce in ce mai tare. Se opri la locul stiut si ea se ridica, cu mare teama, gata in orice secunda ca o ia inapoi. Picioarele ei fragile si trupul ascuns de hainele ei negre tremurau pentru fiecare clipa. O mana o insfaca si o ridica in sea, ca pe o aripa. Ar fi vrut sa tipe dar glasul ii era paralizat. Se intoarse spre omul ce o ridicase si intalnindu-i privirile aprige pe sub spancenele arcuite se linisti.
– Am ajuns, frumoasa mea. De acum lumea larga e a noastra. Nu ai teama, aseaza-te langa mine si ne vom rezema tampla de stele.
O sarutare poposi pe buzele ei rosii, de rodie coapta intetind focul iubirii lor ascunse. Se pierdura in noapte, pe langa raul cu apele lui rosii, involburate lasand in urma un tropot si parfumul palid de trandafiri roz, abia scuturati de o adiere. Luna se ridica dintre nori, ca un talger urias de arama si lumina ei se imprastie blanda si tacuta luminand calea celor doua umbre fugare, in noapte.

Pe aceeasi tema, Visul, au mai scris: Psi, Ioana Soglu, Lili3D, Carmen Pricop Alma nahe, Some Words Scorpio Dor Roxana Vero