Daily Archives: 27 mai 2013

Femeia cu naframa, din Bobalna- (desene pe asfalt)


S-a oprit timpul istoriei, in varful dealului cu Mausoleul de la Bobalna, monument ce aduce cinstire celor cazuti in Rascoala de la 1437, insa in satul de la poalele lui, viata curge ca un rau in clocot de parca mereu asteapta sa se intample ceva extraordinar. Satul are personalitatile sale puternice si evenimente de anvergura care i-au adus faima si i-au marcat existenta, fiind satul natal al lui Alexandru Vaida Voievod, politican ilustru si fost ministru de interne apoi de externe, in perioada interbelica. Tot aici locuieste un poet local, un tip visator si romantic, asa cum ii sede bine unui poet si care a chiar publicat volume de poezii. L-au lasat in umbra gazetele, pana cand, un incendiu ce i-a distrus casa, l-a scos din nou, din anonimat, pe acest modest si visator Don Quiote de Bobalna. Prin 1996, o televiziune a transmis in direct alegerile, de la sectiile de votare din comuna, eveniment foarte important, despre care s-a vorbit multa vreme in localitate, mai ales ca a venit special, sa ia pulsul istoriei si a vietii patriarhale, cunoscutul jurnalist si moderator Mihai Tatulici. Oamenii de aici au sangele fierbinte, al celor ce au luptat pe deal, impotriva stapanirii habsburgice.Seara de seara, barbatii se intalnesc la bufet, comenteaza filmele, despre politicieni si mondenitatile locale. Si au Doamne, ce povesti si dezbate, cu filozofia simpla a omului de la tara! Satul este imbracat in cascade de verdeata de cum da primavara, cu livezi si gradini, inconjurat de paduri. Miroase a verde si a ierburi, si pe inserat se aud talangile vacilor care se intorc din timp.
Soseaua strabate comuna prin mijloc, ca o axa serpuita, asfaltata, marcata proaspat cu vopsea alba, cum tebuie intr-o localitate unde primarul e bun gospodar, ca pe aici oamenii nu se pot face de rusine. Masinile sunt rare si oamenii circula nestingheriti pe sosea, scosi din amorteala din cand in cand de cate un tractor, ori cate un autobuz ce trece din ora in ora pe acolo. De=o parte a soselei e primaria si postul de politie, de cealalta dispensarul si magazinul cu bufetul, locul unde se aduna oamenii, la o vorba ori sa-isi cumpere cele de trebuinta. Ceva mai incolo, inainte de curba e scoala, o cladire cu etaj, incapatoare petru copii din comuna. Totul e ingrijit, vopsit, curat ca la o comuna cu renume trebuie sa fie toate puse la punct gospodareste.
Lelea Lucretie si Lelea Anica, sedeau de povesti de vreo jumatate de ora, in mijlocul drumului, nestingherite tocmai marcajul alb. Cele doua batranele de 70 de ani, erau bune prietene, de o viata dar nu isi terminau niciodata povestile. Universul se concentrase atent, acolo unde ele imparteau lumea in lung si in lat, cu povestile lor sfatoase. Si se aplecau una spre alta, sa isi vorbeasca in soapta, ca nu care cumva sa le auda cineva. Cine sa le auda, tocmai in mijlocul drumului?
– Noa spune tu, Lucretie, cu ce propunere o mai vinit si primarul asta! Io i-am zis barbatului, ca la sedinta de consiliu de maine, sa nu fie de acord.
– Ai facut tare bine, Anica… dar nu apuca sa isi termine fraza soptita, cand se auzit un scrasnet de roti. Masina neagra ce venea cu viteza, pravalindu-se pe sosea, scoase un scrasnet lung, lasand amprente negre, insa soferul le remarcase tarziu pe cele doua batranele si Lelea Lucretie fu “mangaiata” cu portiera pe sezut. Femeia cazu gramada. Tanarul opri, deschise usa si se repezi la ea sa o ajute. Era alb la fata ca hartia si mainile ii tremurau.
– Matusa, te-ai lovit rau? Te doare ceva?
Femeia, tacea, uitandu-se imprejur, naucita, cu naframa putin sucita, si cu fustele pline de praf. Lelea Lucretie, avea intiparita pe fata, expresia celui care cade din pom si parca fara voa ei, a fost asezata in mijlocul drumului, sa mediteze. De la dispensar asistenta alerga repede sa vada daca e nevoie de ingrijiri medicale ori de ambulanta. Ii lua pulsul, tensiunea. Nu parea sa aiba ceva.
– Matusa, vrei sa chemam salvarea?
– Da di ce? N-am nimnic, numa julitura. Da nu-mi dau seama ce am patit!
– Ati fost accidentata de masina, ii spuse si politistul de la post, aparut si el intre timp.
Cativa sateni curiosi, incepura sa se imprastie, semn ca nu a fost mare lucru: cateva zgarieturi si gata. Lelea Lucretie isi revenea incet, starea aceea de soc, se uita spre tanar, spre multime care o mai privea cu suspiciune, si suparata ca a fost deranjata si ca e in centrul atentiei se apuca sa il apostrofeze pe soferul inca speriat.
– Si tu?! Nu aveei loc pe drum, cat de larg era?! Trebuia sa te sui pe mine?!
– Pai nu m-am urcat. Ciculam pe sosea, regulamentar. Dumneavoastra erati in milocul drumului. Imi pare rau.
– No ni la el, iti pare rau. Sa ai grije alta data pe unde umbli! Si sa-ti steie mintea la drum, nu la fuste!
– Sigur nu vreti sa chem salvarea, mai intreba asistenta din comuna?
– Pentru ce? N-am nimnic, zise ea scuturandu-si fustele de praf.
Cum adica sa mearga la spital, ea care batuse tara in lung si in lat? Nici vorba.
– Noah, amu ma duc acasa ca omu cela a fi ingrijat.
Schiopatand usor de un picior, cat sa smulga urme de ingrijorare spectatorilor de pe terasa bufetului, se indrepta spre casa. Din poarta, badea Gheorghe o intampina ingrijorat.
– Noah, da ce-ai mai facut, tu fomeie?
– Io? Nimnic? M-o calcat unul cu masina, da’ n-am nimica.
Batranul o privi cu neincredere dar de la ea se putea astepta la orice. Lucretia era o femeie, frumoasa, cu ochi albastri, adanci. E faina si acum la batranete. Si la fel de aspra ca in tinerete. Cand venea vara, mergea in pelerinaj, batea tara, in lung si in lat. Pleca de acasa, fara bani, fara merinde, facand autostopul. Déjà soferii de tir o cunosteau. Era simpatica foc, povestitoare, vesela. Nu ii cereau bani pe transport. Iar la manastiri, primea mancare si cazare gratis. Se intorcea acasa linistita si impacata pentru un an, dupa o hoinareala de o luna. Era prima in sat, cand era vorba de organizare. Orice, punea la cale, avea strategii si rezolvari la o gramada de situatii. Chiar si cand trebuia sa mobilizeze oameni pentru lucrari in interesul obstei. Nu era chip sa i te opui. Purta bastonul de maresal in buzunarul sortului ei de taranca. Dupa Revolutie, curentul nationalist a patruns-o si s-a inscris in Partidul Romania Mare. Ca ea era romanca, pana in maduva oaselor. Daca Dumnezeu a vrut ca ea sa se nasca in Bobalna, intr-un sat istoric, inseamna ca a stiut de ce. A fost chiar si la Bucuresti, la un Congres interational al romanilor de pretutindeni. Intoarsa acasa, le povestea femeilor despre aventurile ei, iar ele, stateau cu gura cascata, auzind-o deruland peripetiile din calatorie. O invidiau si visau cum ar fi facut si ele, daca le-ar fi lasat barbatii sa plece de acasa.
– D-apoi drajile mele, cum sa va spui? Io eram singura fomeie cu naframa, in tata sala aceea mare. Restul erau numa doamne elegante. Dara, stiti ce frumos or vorbit toate, cu mine? Si mi-or lasat si numere de telefon si mi-o promis ca-mi scrie.
Si femeile visau. Ce fain trebuia sa fi fost! Bine ca macar Lucretia a fost acolo. Si asta e lucru mare! Se lasa seara in Bobalna, vacile se intorc din camp si oamenii se aduna prin case, iar in ultimele licariri ale soarelui, in asfintit, printre umbre, se mai vad desenele rotilor scrasnite pe asflat. Dar leliuca Lucretie a avut noroc, ca e „fomeie cu naframa”, din Bobalna.

Pe aceeasi tema au postat au mai postat in Clubul Psi.

Reclame

Daca ma bate un roman…


Ieri am primit o bataie. Una cum numai cei de la securitatea de pe vremuri stiau sa iti dea, antrenati in ura lor salbatica fata de romani, fata de omul obisnuit. Am stat o vreme sa-mi revin. Ma dureau toate ranile si vanataile, si am trait intens senzatia neputintei, in fata urii si a dispretului unui om, cladit intr-o anume generatie. M-am ridicat de jos cu greu, scuturandu-ma de praf, cu lacrimile curgand in suflet si mi-am spus. Sunt tiganca, poate unguroaica, ori poate turcoaica ori nemtoaica. Nu se putea sa ma bata unul de-al meu.
Ieri am intrat pe un blog si am citit un banc despre turci. Mi s-a parut haios si nu am inteles remarca intepata, a unui comentator, cu referiri acide la banc indemnand la patriotism. Mi-am permis, sa spun, si asta regret, ca daca taceam filozof ramaneam, “lasa-l pe ala” si ma intrebam daca patriotul o fi vazut ceva muzee ori va fi dand ceva dovezi de patriotism, in ultima vreme, in afara de a carcoti, pe la colturi. Provocarea aceasta putea declansa un al Treilea Razboi Mondial. Domnul a raspuns imediat, deranjat la culme, de pronumele demonstrativ “ala”, drept pentru care, a inceput cu o serie de invective, spunandu-mi “manelista” si ca fac probabil parte din categoria oamenilor de rand, a celor care isi fac concediul la bulgari ori la turci, “ca sa isi umple matul si sa se prajeasca la soare”. Ca inainte de a spune “ala”, trebuia sa ma informez despre cine e el, ca el face concedii in strainatate, culturale si ca are in casa peste 30.000 de carti, in biblioteca iar mebrii familiei sunt cu doctorate luate si ca nu discuta despre patriotism, decat cu cei care au un anumit palier intelectual. Ma rog lista epitetelor, comparatiilor, metaforelor si figurilor de stil a fost ceva mai lunga. Am stat siderata de virulenta textului iar raspunsul primit a fost unul in termeni academici, de la inaltimea titlurilor sale si a tonelor de carti citite. Am fost tentata sa raspund, dar nimeni nu merita sa arunci cu noroi, pe blog. De aceea nu voi da nume. Am avut insa o revelatie. Genul acesta de oameni, este cel care a creeat urmatoarele generatii si le-a insuflat anumite valori. De aceea, suntem condusi acum de cine suntem condusi. Dar ei nu discuta cu noi, oamenii de rand. Doar ei stiu ce e patriotismul, cultura, educatia si valoarea. Restul suntem prostii, morti in razboaie pe vremuri, sacrificati pe vremea lui Ceuasescu in inchisori pentru idei, morti la Revolutie. Asta mi-a facut lumina pe deplin de ce, generatiile de acum sufera si nu se pot realiza. Nu datorita acestei persoane, ci datorita unor exponenti “valorosi” ai generatiei lui, a infatuarii, a incapacitatii de a se apropia de oameni, altfel decat cu dispret, sunt tinerii din ziua de azi, disperati. Pe blogul Ginei, http://incertitudini2008.blogspot.de/
am vazut zilele trecute un citat sfasietor, ce exprima durerea unei generatii tinere zdrobite, de la prima zbatere. Cu permisiunea ei, am sa va prezint citatul, ce apartine unei absolvente de filologie, care isi cauta cu disperare de ceva vreme un job si un rost, intr-o societate care nu are loc pentru ea.
„ce urât să te naști cu aripi…. din ele îți smulg părinții câte un fulg, apoi generala și liceul, iar facultatea îți mai lasă doar 2-3 fulgi ca să mai ieși arătând cât de cât a ce ai fost cândva… și apoi dai de miraculosul sistem… din care nu mai ieși…. mai bine te naști fără aspirații.. fără personalitate… fără opinii proprii…. dacă ai așa ceva, nu vei fi niciodată acceptat și niciodată promovat în NIMIC și NICIODATĂ.”
“La ce i-or folosi toate metaforele mele” se intreaba Gina, in articolul sau.
Acei dintre noi, care avem copii de varsta acestei tinere, absolvente de facultate, intelegem durerea si framantarile ei. Degeaba ii invatam pe puii nostri sa zboare, daca li se taie aripile in timpul zborului. Exista o generatie de indivizi aflati acum la putere, care s-au cuibarit pe mormane de titluri, si de la inaltimea diplomelor, nu mai sunt atenti la noi, cu aroganta, ei nu mai discuta decat cu cei de la nivelul lor. Pentru noi, prostii sentinta este clara:”tineti-va gura” daca nu…. Nu stiu ce este, “daca nu”, sau mai bine ne tinem gura.
Nu am titluri academice, nici nu am sa ma laud cu tonele de carti citite, pentru ca nu e important pentru nimeni. Cultura mea e pentru mine, nu pentru a da cuiva peste nas. Scriu pe blog, cu drag de oamenii simpli ori instruiti, cei pe care i-am cunoscut si formeaza in ansamblu poporul roman. Scriu despre oamenii acestia, cu caracter frumos, si pentru care, “ziua buna, e de la Dumnezeu lasata”, pentru tinerii cu diplome care au sau nu au un job, pentru femeile care se chinuie sa razbata in societate, pentru toti oamenii pe care i-am intalnit, mi-au slefuit caracterul si pe care ii iubesc. N-am fost inca in Bulgaria si cred ca, inca nu este o rusine sa te duci acolo, la plaja. As vrea sa vad Balcick-ul, sa inteleg de ce, Regina Maria a fost atat de indragostita de localitatea aceasta, incat a cerut, ca inima ei sa fie ingropta aici. Nu am fost nici in Turcia, dar am sa ma duc sa vad unde ne sunt originile noastre si sa inteleg cine sunt turcii la ei acasa, pentru ca generatii de istorici ne-au mistificat istoria, spunand ca ne tragem din daci si romani. Dar dacii, au descendente in triburile tracice,( imi amintesc ca, Herodot facuse o semenea referire, insa el nu avea titluri academice, asa ca, ar trebui sa ma indoiesc de afirmatia lui) acolo unde isi au originile si turcii, cei pe care dam vina mereu cand ceva nu e in regula. “De la turci ni se trag relele…” aud mereu. Dar cine ne-a pus sa invatam relele? De ce nu invatam ce bine?
Vorbesc de o vreme cu un tanar turc, Gunevir. Are 19 ani, e student la Facultatea de Arte si lucreaza impreuna cu fratele sau, student si el, si tatal, la o firma de constructii. “ Pentru prietenul meu sunt in stare sa-mi dau viata” , imi spune el plin de mandrie. Pot sa il cred pentru ca ii cunosc pe turci. Apoi, discutand despre un cantaret, presupus a finanta o grupare terorista imi spune simplu. “ Un tradator. Nu e turc, e kurd. Verificati istoria. Noi nu am tradat niciodata! Turcii nu tradeaza!” De ce nu am invatat si asta de la turci?
Petre Tutea, spunea: “daca ma bate un roman, am sa spun ca sunt ungur”. Si eu, parafrazandu-l, am sa spun: daca ma bate un roman, am sa spun ca sunt altceva, ca sunt tiganca, unguroaica, turcoaica ori nemtoaica. Nu se putea sa ma bata unul de-al meu!!!