Buchetul


Se apropie vara cu pasi repezi si cu degete fierbinti, de vant, ciufuleste coroana castanilor in floare. Caldura incinge asfaltul, soferii circula cu geamurile deschise, prin care razbate muzica unor cantareti, cu rezonanta la starea lor de spirit, atat de intensa, incat e musai ca si trecatorii de pe trotuare sa o sesizeze, inclusiv zguduiturile furtunoase ale masinii in ritmul percutiei. Politistul de la rutiera, dirijeaza traficul, ori pasarile cerului. Liceenii impanzesc trotuarele, grabindu-se spre destinatii de ei stiute, acasa, la biblioteca, la plaja ori la Mall. Elena, bruneta frumoasa dintr-a XII-a coboara alene, cu castile pe urechi, treptele scolii, gata sa danseze pe muzica invizibila, neauzita decat de ea.
– Irina, ce facem azi? Eu parca nu am chef de invatat. Ma doare mintea de la atata scoala si vreau o pauza.
– Nu stiu. Ai o idee? Oricum, nu as vrea ceva care sa imi ia mult timp. Tata spune ca e musai sa invat. Si stii bine ca imi organizeaza timpul.
Treceau amandoua pe trecerea de pietoni razand, si gandidu-se la un plan cand fluierul politistului le facu sa sara in sus speriate.
– Domnisoarelor, circulati mai repede! Nu sta circulatia in loc, pana va terminati povestile!
Fetele trecura strada si se oprira pe cealalta parte a trotuarului. Elenei ii sarise mustarul. “Auzi, sa le fluiere el, sa se grabeasca. De aia e trecere de pietaoni ca sa poata traversa, nu sa zboare asa, ca Speedy Gonzales.”
– Stai putin, ii spuse Irinei.
Irina nu se dumiri prima data ce vrea pietena ei, apoi, inlemni cand o vazu, in milocul soselei, in spatele politstului care de pe linia alba, dirija masinile ce veneau in lant cuminte, una alba, alta argintie, una rosie, alta veche, sau mare. Elena facea si ea, cate un pas inainte, ba inapoi cu spatele, ba dadea din maini zambind, iar soferii ii raspundeau si ei cu zambete, ba chiar ii faceau cu mana. Tanarul agent credea ca toate aceste amabilitati i se adreseaza si incepu sa se simta ca un actor aplaudat la scena deschisa intr-o sala de spectacol sau mai bine, ca un actor de film, celebru. Era deja degajat. Spectatorii adica soferii, erau ordonanti, nu se inghesuiau, nu se mai grabeau, suradeau. Inima ii tresalta in piept de emotie. Facu iar cativa pasi, apoi se intoarse brusc si dadu cu ochii de Elena, care incremenise intr-un gest, in timp ce zambetul i se fixa pe chip si cu un ochi se uita la soferul care tocmai ii trase o ocheada.
– Domnisoara! Nu aveti voie pe mijlocul strazii.
– Dar dumneavoastra de ce aveti voie?
– Nu va dati seama ca e periculos?
– Dar pentru dumneavoastra nu e periculos?
– Va rog sa-mi dati buletinul de identitate.
– Nu am.
– Cum nu aveti?
– Pai nu il am. Azi nu l-am luat cu mine.
– Va invit atunci la sectie!
Irina asista stupefiata de pe margine gandidu-se ce sa faca. Sa ii sune pe parintii Elenei ori nu. Fata dragalasa a Elenei, ochii ei albastri si senini radeau. Nu se speriase deloc de agent si nici povestea cu plimbatul la politie nu o ingrijora. Intrara in sediu si urcara la etaj. O invita intr-o camaruta cu mobiler uzat. Elena o studie dintr-o privire. Pana si la scoala e mai frumos.
– Sunati-va parintii sa va aduca buletinul.
– Dar nu sunt in tara. Lucreaza in Italia. Minciuna ii inflori repede pe buze ca o floare de mac. Atat ar trebui sa stie tata ca ea e la politie! S-ar supara foc iar mama s-ar rusina, ca neam de neamul ei nu a avut astfel de probleme.
– Hmmm…Cum va numiti?
– Elena.
– Atat?
– Da. Nu e destul? Am un nume frumos.
Politistul izbucni in ras. Se scarpina in cap ca sa demonstreze ca e depasit de situatie. Isi drese apoi vocea.
– Ce sa ma fac eu? Sa te amendez? Sa nu te amendez/
– Pai de ce sa ma amendezi? Nu am facut nimic.
– Hmmm… isi drese din nou vocea sa nu rada. Bine. Sa zicem ca nu te amendez. Te invit maine la un suc sau la o inghetata. Daca vrei, adu-o si pe prietena ta. La ce ora iti convine?
– La trei. La Cofetaria Carpati. E bine?
– Da. Sper sa nu ma trimiti sa stau acolo de fazan.
Elena rase. De fapt asta intentiona insa pentru ca fusese o secunda mai inteligent, se hotara sa mearga.
– Ne-am inteles. Ce mai e? o vazu ezitand sa plece. Nu te dau de gol parintilor pentru azi, stai linistita.
– Nu. Nu e asta.
– Dar ce e?
– Maine, daca tot vii, sper sa vii cu flori. Vreau ca prietena mea sa vada cat de repede ma pot imprieteni.
– Asa-mi trebuie. Scapam mai ieftin cu o amenda. Cu flori zici? Bine. Sa fie si flori. Apropos, pe mine ma cheama Marius Cernea. Acesta e numarul meu de telefon. Da-mi te rog numarul tau, nu unul fictiv, la care sa-mi raspunda o voce paroasa, si numele tau complet.
Fata ii scrise pe un biletel: Elena Trandafir si un numar de telefon.
Elena pleca vesela salutand toti politistii pe care ii intalni pe culoarul racoros al sectiei. Ajunsa in strada o suna pe Irina sa ii povesteste experienta ei cu oamenii in uniforme gandidu-se deja intalnirea de a doua zi.
Orele trecusera in zbor si fetele se indreapta distrate spre cofetarie, gandidu-se la deliciile unei inghetate savuroase, de vanilie ori fructe. Agentul Marius, acum eliberat de uniforma, e un tinerel subtirel, inalt, cu parul negru, cu o alura de sportiv, imbracat elegant. Miroase bine, de departe a deodorant iar parul de pe frunte ii e dat pe spate cu gel. In mana tine un buchet de trandafiri roz, dati cu sclipici si inveliti in celofan, trei la numar, cumparati in graba de la floraresele din fata Librarie Universitatii. Se intalnira iar el ii oferi buchetul, cu eleganta, atat cat se pricepea. Nu era genul care sa ofere flori dar azi, facuse o exceptie. Elena se uita insa la buchet fara sa puna mana. Apoi i-l smulse din mana, il lovi cu florile peste piept de cateva ori, le smulse furioasa petalele si le arunca pe jos. Trecatorii zambeau amuzati si se intorceau sa priveasca cu coada ochiului deznodamantul.
– Pai ce? Astea sunt flori? Eu am crezut ca esti cavaler si te prezinti cum trebuie. Ia-ti florile si lasa-ma in pace!
O lua de mana pe Irina, care si ea era la fel de consternata ca si el si plecara. Agentul Marius se facu din trandafiriu-purpuriu, culoare ce contrasta violent, cu camasa lui crem, in dungulite bej, pastrata pentru intalniri de gradul III. Se apleca si arunca florile la cosul de gunoi si se indrepta spre prima cafenea unde ceru o bere rece. Lichidul ii tempera tensiunea din tample si ii stinse culorile din obraji. Ah, ce ar fi vrut sa ii dea doua palme fetei asteia obraznice! Cata rusine! Mai bine ii tragea o amenda. Asa ceva nu visase niciodata ca ar putea pati. El, dupa care intoc capul toate fetele,el sa pateasca una ca asta?! Dupa o vreme se ridica si pleca acasa. Se tranti in pat si statu asa, cu ochii pironiti in tavan, nefiind in stare de nimic si cu gandul la intamplarea de azi. “Ce misto ar mai face de el colegii daca ar afla. Ar rade si cu curul. “ Privirile ei albastre, zambetul strengaresc si macul inflorit peste ele, nu si le putea scoate din minte. O ura si se amuza de traznaile ei in acelasi timp. Trecura doua saptamani si avea mereu, in fata ochilor, scena. Apoi si-o aminti pe ea, cu mana inghetata intr-un gest, in timp ce o suprinse maimutarindu-se in spatele lui. De zeci de ori pe zi formase numarul ei, fara a indrazni sa o sune. In cele din urma se hotari. “Mai fac o incercare.”
– Buna Elena, sunt Marius… Te rog nu inchide… Crezi ca as putea sa te vad?… Da?… Ma bucur foarte mult. Spune-mi te rog, pentru ca inca nu te cunosc, care sunt florile tale preferate?… Pot sa vin sa te iau de acasa? Nu as vrea ca parintii tai sa isi faca griji. Chipul agentului Marius radia. Peste doua ore parca masina in fata blocului ei. In mana tinea un buchet minunat, pe care il comandase special, la Floraria Magnolia. Flacari rosii de lalele si lacrimioare, intr-un aranjament unic pentru ea, frumoasa indrazneata cu ochi albastri.

Posted on 19 Mai 2013, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. 25 comentarii.

  1. Ah, ce poveste frumoasa! Mi-ai amintit de mine, mica si vesela, scotand limba la un politist de circulatie, pentru ca mi-a atras atentia sa trec pe la semafor cand este verde pentru pietoni, nu pentru masini. Nu s-a infiripat nimic, dar tare frumusel si subtirel era si el. :))

    • Vienela, am auns la concluzia ca stiu si am trait o parte din povestile de viata ale citittorilor mei, fara sa ii cunosc macar. Ma bucur ca ti-a placut povestea si ma amuza reactia ta. Politistul nu ne nenea ala la care trebuie sa scoti limba cand iti spune sa treci numai pe verde? :))

  2. Frumoasa povestea. Daca politistul respectiv chiar este astfel…fata ar fi gresit sa nu-i dea o sansa.🙂

  3. Capricioasă fata🙂 Promite!

    • Se spune ca barbatilor le plac provocarile. Se pare ca este adevarat.🙂 Si eu ma mir cateodata cat rabdare pot ei sa aiba cu capriciile fetelor. Eu sincer nu as avea.

      • Pentru bărbaţi, capriciul femeilor este parte a luptei de cucerire; cu cît este mai capricioasă femeia, cu atît lupta este mai plăcută şi victoria (cucerirea) mai preţioasă. Te-ai întrebat de ce bărbaţii resping femeile care li se oferă prea uşor? Mă refer la bărbaţi, nu la masculii în călduri🙂

      • Nu m-am intrebat pentru ca stiu. :)) Barbatilor le place vanatoarea, nu vanatul iar fata i-a oferit o partida de vanatoare.

      • Ei, cum aşa? Bărbaţilor le place şi „trofeul”🙂

      • :)) Nu pot „pentru ca sa iti explic”, ca sa citez pe cineva. Esti barbat. Da, le place trofeul, adica ajung sa fie convinsi ca le place trofeul dupe ca s-au trudit sa il vaneze.🙂

      • Lasă, lasă, că „joaca” place ambelor părţi şi este bine că este aşa🙂

      • 🙂 Bineee…e asa cum zici tu!

  4. Gabi, nu crezi că dacă-i dai numele disputa (florilor) o poţi înscrie în tabel la psi?
    Eu la mine, oricum te pun🙂

  5. Mulţumesc!🙂
    M-ai rupt complet din lumea mea cât timp am citit rândurile tale…

  6. Mâine este ziua Elenei!
    I-aș da lui Marius o adresă de unde ar putea face cel mai frumos buchet de flori de câmp!

    • 🙂 Gina, esti foarte inspirata. Uite ca nu m-am gandit. Poti sa ii dai. Sunt sigura ca o sa ii placa, mai mult decat un buchet de trandafiri, dati cu sclipici. Si mie imi plac florile de camp, in camp, pentru ca, aduse de acolo, mor de dorul campului lor.

  7. Știi ceva, Gabi?
    Dacă citește aici, poate merge să culeagă buchetul direct de pe blogul meu, că nu știu dacă are vreme să ajungă „ în mijlocul câmpului/la puțul porumbului/pe câmpia verde-ntinsă/Și de cetere cuprinsă„. hi! hi!

  1. Pingback: Harap-Alb | Ioan Usca

  2. Pingback: Disputa – Piratul din umbră | Tiberiuorasanu's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: