Monthly Archives: mai 2013

Moartea pasiunii


Biroul de la proiectare e mereu plin, in fiecare dimineata pe la ora 8, de parca ar fi sedinta organizatorica. Colegi din alte doua birouri se aduna aici, pentru barfele zilei anterioare si o cafea. Obiceiul acesta dureaza de ceva vreme si gazdele, se vad nevoite sa il accepte. Dupa 15 minute, lumea pleaca si isi vede fiecare de lucru iar inginerul Mircea Popescu si colegul sau, se intorc linistiti la computer. Inginerul e un barbat bine legat, in ciuda muncii sale de birou, cu trasaturi placute, iar la cei 45 de ani ai sai, pare un barbat tanar inca, fara fire alb in par. Ingrijit, mereu proaspat barberit, imbracat la costum, da senzatia ca e gata de o intalnire de afaceri. E un tip discret, evita barfele dar se amuza copios de glumele colegilor. Adrian, colegul sau mai tanar, ii seamana pe undeva. E calm si nu vorbeste prea mult iar unii il considera ciudat. Refuza sa dea mana, cand intalneste pe cineva. Evita contactele, spune el, din dezgust pentru barbatii care nu se spala pe maini cand vinde la toaleta. Dar poate ca e doar un pretext. Cine stie? Colegii il iau ca pe un ciudat, la fel si pasiunea lui de a face yoga.
– Gata, haideti! Fiecare la locurile voastre de munca. Mai am si treaba, ii goneste inginerul pe musafirii nepoftiti. Mai lasati cateva bancuri si povesti si pentru maine, altfel trebuie sa lucrez dupa program.
Ramasi singuri in birou, cei doi se concentreaza asupra proiectului, verificand calculatiile cotelor si cautand sa vada unde se strecurase o inadvertenta.
– Adrian, te pot intreba ceva? E o chestiune personala care ma framanta de ceva vreme si eu nu am cu cine discuta. Stiu ca tu, esti mai bine informat decat mine si ca voi, la yoga invatati tot felul de chestii.
– Poti sa ma intrebi orice, fara jena. Sunt o persoana deschisa.
– Uite, eu nu prea discut lucrurile acestea cu colegii. Nu stiu cum sa incep. Hai sa iti spun un banc. Un tip il intreaba pe medic: “Domnule doctor, impotenta se instaleaza dintr-o data?” Raspunsul medicului a venit linistitor”Nu, intai de faci de rusine de cateva ori…”
– Ha,ha… E chiar haios. Si ce legatura are asta cu povestea ta?
– Pai…are. Mi s-a intamplat si mie zilele trecute…sa ratez. M-am simtit cam penibil, mai ales ca persoana avea asteptari.
– Ei, nu e nimic grav. Uneori se mai intampla. La varsta noastra barbatii mai au astfel de ganduri, care le fac rau. Te autosugestionezi.
– Dar, sa te mai intreb. La tine, cat dureaza “momentul” erotic?
– Depinde. Intre 30 de minute si 4 ore.
– Atat de mult? Cum poti reusi? Va trebui sa imi spui si mie. E un procedeu special?
– Nu neaparat dar o sa iti spun.
Ziua se scurse repede. Lucrarile trebuiau predate si corecturile au luat ceva timp iar apoi sedinta cu beneficiarul si ultimele explicatii, au facut ca timpul sa zboare. Mircea se indreapta spre casa. Ploaia spala in rafale grele parbrizul masinii. Ce vreme noroioasa ce te trage la caldura si la pat! In drum spre casa isi lua sotia de la serviciu. Ajunsi acasa o ajuta sa puna masa si se instala apoi la televizor. Urmari un documentar si incerca sa citeasca insa gandurile nu ii dadeau pace sa se concentreze. Mereu ii venea in gand aceeasi idee. “Si daca nu mai poate? Cum e viata fara sex?” Intra putin pe internet sa mai vada niste noutati pe site-uri de arhitectura. Apoi se duse in dormitor. Era obosit si ploaia care batea in ferestre, il imbia la somn.
– Hai, nu mai vii odata la culcare? O intreba pe femeia care inca mai trebaluia prin casa.
– Imediat. Mai am de pregatit ceva pentru maine si vin.
O sa dorm pana vin ea, se gandi el. In cele din urma, cand aproape atipise, aparu si ea. Ii era ciuda uneori ca apare abia atunci, si uneori chiar indspusa. O primi sub plapuma si o imbratisa. O convinse sa uite de telecomanda si stinse lumina. Incepu sa o sarute pe gat, sa o mangaie cand la un moment dat…plesc! Se auzi o plesnitura.
– Mai dar ce faci tu aici?! Zise ea, deschizand ochii si avand in fata o imagine halucinanta. Inginerul isi roteste ochii in cap, numarand in sens invers, “nouasuteoptzecisisase,nouasuteoptzecisipatru,noua…” , dand impresia ca e un fel de vrajitor vodoo in timpul unui ritual de posesie al nevestei. Ai innebunit?
Palma avu efect imediat, incheind momentul erotic. Ea se intoarse bosumflata in cealalta parte bombanind.
– Auzi tu ce prostii are el in cap! Cu ce se consuma el, cand noi avem acasa atatea alte probleme importante!
Inginerul nu ii impartasea pozitia. O sa discute iar cu colegul. Poate va avea o alta idee mai stralucita. Fara sex nu se poate si asta ar fi un motiv ca nevasta sa se gandeasca sa isi caute pe altul. Atunci sa vezi rusine pe capul lui, cand va afla lumea ca el nu mai poate multumi o femeie!

Reclame

Cum sa urasti pe cineva care iubeste?!


Se priveste in oglinda, netezindu-si cu degetele doua riduri incrustate la coada ochilor. Cat de repede sterg anii, frumusetea! Prin parul ei castaniu luceau fire argintii, ca o tesatura scumpa si delicata. O pasare tasni in zbor, pe langa fereastra deschisa, lasand lumina verii sa se proiecteze in rotundul oglinzii si facand ca apele ei, sa se increteasca usor, in cercuri.
Era ziua aceea de mai, cand el s-a asezat la masa din bucatarie, asa cum faceau mereu dimineata, uitandu-se in ceasca de cafea cafea fierbinte, vrand sa ii inspire aroma. Apoi, a privit-o drept si adanc in ochi.
– O iubesc. Am sa plec, dar o sa am grija de tine si de fete. Era trist si ea ar fi vrut sa il vada fericit, sa il poata uri.
Amalia n-a scos un cuvant. Tacea iar in urma lui, casa a ramas ca un cuib, din care a zburat o pasare minunata, ce canta triluri doar de ea stiute si auzite. L-a lasat sa plece. La ce bun sa ii mai stea in cale? O iubea. Cand ea, cealalta, a nascut o fetita, a simtit ca zdrentele sufletului ei sunt sfartecate de un cutit invizibil. Ar fi vrut sa planga ori sa se roage, sa spere intr-o pedeapsa Dumnezeiasca, dar nu putea. Cum sa urasti pe cineva care iubeste? L-a vazut mai apoi de mana cu ea si cu fetita. Fata lui era scaldata in lumina. Era fericit! Si-atunci ar fi vrut sa ii urasca ericirea, dar nu putea. S-a multumit sa il priveasca de la distanta, intr-o secventa care i-a ramas intiparite in minte. Era tot el, barbatul acela bland, cu ochii umezi si sufletul ca un copac cu multe brate intinse, nusa cerseasca ci sa ofere iubire si protectie. Cand fetele i-au adus-o pe sora vitrega in casa, sa se joace, ca doar era sora lor, a plans in hohote, ascunsa dupa perdeaua grea a unui zambet. Avea ochii lui si acea stralucrie de copac cu multe ramuri. Si a iubit-o ca si cum era a ei dintotdeauna.
Dar a venit si noaptea aceea de toamna si ea, femeia cealalta s-a stins. A aflat mai apoi, ca suferise mult de pe urma unei boli necrutatoare iar moartea a primit-o in liniste, cu tristetea pentru micuta ei de doi ani, ce ramanea singura. El o tinea de mana si ea plutea ca un abur. “Nu muri!!!” hohoti el, insa nu il mai auzea. Si-a continuat zborul ducand cu ea iubirea aceea uriasa. A ramas trist, cu sufletul golit, zambind doar de dragul fetitei. Venea des la Amalia, vrand ca ea sa creasca aproape de surori si dorind parca sa fuga de locul in care fusese fericit, simtind pe umeri apasarea unei tradari.
– A trebuit sa fiu pedepsit, petru fericirea de care m-am bucurat, chiar si putin.
– Intoarce-te acasa. Fetele o sa fie fericite si o sa fie bine.
Si s-a intors, trist si pierdut, ratacind in adancurile sufletului sau, ca intr-o prapastie fara fund.
E iarna si infloresc ferestrele sub muscatura cumplita a gerului. Fetele sunt plecate iar cafeaua abureste in cestile de portelan alb, pictate cu maci.
– Este gata cafeaua. Hai, nu vii? Intrebarea ramase fara raspuns. Se uita la el din usa dormitorului si il vazu ca doarme, somnul acela linistit, trecut dincolo de rauri si vami, cu un zambet de usor regret asezat pe chip, cel al copacilor cu brate de iubire. Amalia tremura iar glasul I se innodase in gat. Trupul i se golise si parea o coaja usoara, pe care o putea face sa pluteasca si o respiratie.
– N-a fost sa fii al meu, dragule…, sopti ea in timp ce izvoare fierbinti ii scaldau ochii.
Amalia se uita in oglinda atingandu-si cu degetele ridurile, isi scutura parul cu tesatura lui argintie, alungand din privire, o poveste de-o viata. Usa se deschide cu zgomot si rasete de copii ca si chlinchete de clopotei umplu incaperea.
– Mami, mami! Uite ce rochita roz mi-a cumparat Simona si Ancuta de la mall si mi-au spus ca, sunt ca o printesa!
– Esti o printesa foarte frumoasa, una roz. Toate trei sunteti printeselele mele, dar voi stiti deja asta.

O seara de poveste in Cafeneaua Turceasca


Pe inserate, cand luna isi oglindeste lumina blanda, in apele marii, ori maingaie crestetele muntilor,Button CT dezlegand fraiele misterelor, e semn, ca a sosit vremea povestilor. Iubitorilor de frumos si de mister, sunteti oaspeti de seama in Cafeneaua Turceasca, si va invit, sa ascultati o poveste frumoasa si un catren plin de intelepciune, cu un mesaj care strabate secolele. Puteti lipsi de la o seara, cu povesti orientale? Va invit sa luati loc pe perne ori pe divan, sa sorbiti din ceai sau din nectar de fructe ori sa luati fistic, stafide, sau dulciuri. Cei care sunteti doritori, puteti fuma din narghilea. Cantaretul la saz ne poarta pe muzica lui, ce rascoleste sufletul pe alta taramuri. Acum tace, in timp ce povestea e spusa, adusa din timp, din alte zari, de invitatul nostru Daniel Onaca.

Femeia cu naframa, din Bobalna- (desene pe asfalt)


S-a oprit timpul istoriei, in varful dealului cu Mausoleul de la Bobalna, monument ce aduce cinstire celor cazuti in Rascoala de la 1437, insa in satul de la poalele lui, viata curge ca un rau in clocot de parca mereu asteapta sa se intample ceva extraordinar. Satul are personalitatile sale puternice si evenimente de anvergura care i-au adus faima si i-au marcat existenta, fiind satul natal al lui Alexandru Vaida Voievod, politican ilustru si fost ministru de interne apoi de externe, in perioada interbelica. Tot aici locuieste un poet local, un tip visator si romantic, asa cum ii sede bine unui poet si care a chiar publicat volume de poezii. L-au lasat in umbra gazetele, pana cand, un incendiu ce i-a distrus casa, l-a scos din nou, din anonimat, pe acest modest si visator Don Quiote de Bobalna. Prin 1996, o televiziune a transmis in direct alegerile, de la sectiile de votare din comuna, eveniment foarte important, despre care s-a vorbit multa vreme in localitate, mai ales ca a venit special, sa ia pulsul istoriei si a vietii patriarhale, cunoscutul jurnalist si moderator Mihai Tatulici. Oamenii de aici au sangele fierbinte, al celor ce au luptat pe deal, impotriva stapanirii habsburgice.Seara de seara, barbatii se intalnesc la bufet, comenteaza filmele, despre politicieni si mondenitatile locale. Si au Doamne, ce povesti si dezbate, cu filozofia simpla a omului de la tara! Satul este imbracat in cascade de verdeata de cum da primavara, cu livezi si gradini, inconjurat de paduri. Miroase a verde si a ierburi, si pe inserat se aud talangile vacilor care se intorc din timp.
Soseaua strabate comuna prin mijloc, ca o axa serpuita, asfaltata, marcata proaspat cu vopsea alba, cum tebuie intr-o localitate unde primarul e bun gospodar, ca pe aici oamenii nu se pot face de rusine. Masinile sunt rare si oamenii circula nestingheriti pe sosea, scosi din amorteala din cand in cand de cate un tractor, ori cate un autobuz ce trece din ora in ora pe acolo. De=o parte a soselei e primaria si postul de politie, de cealalta dispensarul si magazinul cu bufetul, locul unde se aduna oamenii, la o vorba ori sa-isi cumpere cele de trebuinta. Ceva mai incolo, inainte de curba e scoala, o cladire cu etaj, incapatoare petru copii din comuna. Totul e ingrijit, vopsit, curat ca la o comuna cu renume trebuie sa fie toate puse la punct gospodareste.
Lelea Lucretie si Lelea Anica, sedeau de povesti de vreo jumatate de ora, in mijlocul drumului, nestingherite tocmai marcajul alb. Cele doua batranele de 70 de ani, erau bune prietene, de o viata dar nu isi terminau niciodata povestile. Universul se concentrase atent, acolo unde ele imparteau lumea in lung si in lat, cu povestile lor sfatoase. Si se aplecau una spre alta, sa isi vorbeasca in soapta, ca nu care cumva sa le auda cineva. Cine sa le auda, tocmai in mijlocul drumului?
– Noa spune tu, Lucretie, cu ce propunere o mai vinit si primarul asta! Io i-am zis barbatului, ca la sedinta de consiliu de maine, sa nu fie de acord.
– Ai facut tare bine, Anica… dar nu apuca sa isi termine fraza soptita, cand se auzit un scrasnet de roti. Masina neagra ce venea cu viteza, pravalindu-se pe sosea, scoase un scrasnet lung, lasand amprente negre, insa soferul le remarcase tarziu pe cele doua batranele si Lelea Lucretie fu “mangaiata” cu portiera pe sezut. Femeia cazu gramada. Tanarul opri, deschise usa si se repezi la ea sa o ajute. Era alb la fata ca hartia si mainile ii tremurau.
– Matusa, te-ai lovit rau? Te doare ceva?
Femeia, tacea, uitandu-se imprejur, naucita, cu naframa putin sucita, si cu fustele pline de praf. Lelea Lucretie, avea intiparita pe fata, expresia celui care cade din pom si parca fara voa ei, a fost asezata in mijlocul drumului, sa mediteze. De la dispensar asistenta alerga repede sa vada daca e nevoie de ingrijiri medicale ori de ambulanta. Ii lua pulsul, tensiunea. Nu parea sa aiba ceva.
– Matusa, vrei sa chemam salvarea?
– Da di ce? N-am nimnic, numa julitura. Da nu-mi dau seama ce am patit!
– Ati fost accidentata de masina, ii spuse si politistul de la post, aparut si el intre timp.
Cativa sateni curiosi, incepura sa se imprastie, semn ca nu a fost mare lucru: cateva zgarieturi si gata. Lelea Lucretie isi revenea incet, starea aceea de soc, se uita spre tanar, spre multime care o mai privea cu suspiciune, si suparata ca a fost deranjata si ca e in centrul atentiei se apuca sa il apostrofeze pe soferul inca speriat.
– Si tu?! Nu aveei loc pe drum, cat de larg era?! Trebuia sa te sui pe mine?!
– Pai nu m-am urcat. Ciculam pe sosea, regulamentar. Dumneavoastra erati in milocul drumului. Imi pare rau.
– No ni la el, iti pare rau. Sa ai grije alta data pe unde umbli! Si sa-ti steie mintea la drum, nu la fuste!
– Sigur nu vreti sa chem salvarea, mai intreba asistenta din comuna?
– Pentru ce? N-am nimnic, zise ea scuturandu-si fustele de praf.
Cum adica sa mearga la spital, ea care batuse tara in lung si in lat? Nici vorba.
– Noah, amu ma duc acasa ca omu cela a fi ingrijat.
Schiopatand usor de un picior, cat sa smulga urme de ingrijorare spectatorilor de pe terasa bufetului, se indrepta spre casa. Din poarta, badea Gheorghe o intampina ingrijorat.
– Noah, da ce-ai mai facut, tu fomeie?
– Io? Nimnic? M-o calcat unul cu masina, da’ n-am nimica.
Batranul o privi cu neincredere dar de la ea se putea astepta la orice. Lucretia era o femeie, frumoasa, cu ochi albastri, adanci. E faina si acum la batranete. Si la fel de aspra ca in tinerete. Cand venea vara, mergea in pelerinaj, batea tara, in lung si in lat. Pleca de acasa, fara bani, fara merinde, facand autostopul. Déjà soferii de tir o cunosteau. Era simpatica foc, povestitoare, vesela. Nu ii cereau bani pe transport. Iar la manastiri, primea mancare si cazare gratis. Se intorcea acasa linistita si impacata pentru un an, dupa o hoinareala de o luna. Era prima in sat, cand era vorba de organizare. Orice, punea la cale, avea strategii si rezolvari la o gramada de situatii. Chiar si cand trebuia sa mobilizeze oameni pentru lucrari in interesul obstei. Nu era chip sa i te opui. Purta bastonul de maresal in buzunarul sortului ei de taranca. Dupa Revolutie, curentul nationalist a patruns-o si s-a inscris in Partidul Romania Mare. Ca ea era romanca, pana in maduva oaselor. Daca Dumnezeu a vrut ca ea sa se nasca in Bobalna, intr-un sat istoric, inseamna ca a stiut de ce. A fost chiar si la Bucuresti, la un Congres interational al romanilor de pretutindeni. Intoarsa acasa, le povestea femeilor despre aventurile ei, iar ele, stateau cu gura cascata, auzind-o deruland peripetiile din calatorie. O invidiau si visau cum ar fi facut si ele, daca le-ar fi lasat barbatii sa plece de acasa.
– D-apoi drajile mele, cum sa va spui? Io eram singura fomeie cu naframa, in tata sala aceea mare. Restul erau numa doamne elegante. Dara, stiti ce frumos or vorbit toate, cu mine? Si mi-or lasat si numere de telefon si mi-o promis ca-mi scrie.
Si femeile visau. Ce fain trebuia sa fi fost! Bine ca macar Lucretia a fost acolo. Si asta e lucru mare! Se lasa seara in Bobalna, vacile se intorc din camp si oamenii se aduna prin case, iar in ultimele licariri ale soarelui, in asfintit, printre umbre, se mai vad desenele rotilor scrasnite pe asflat. Dar leliuca Lucretie a avut noroc, ca e „fomeie cu naframa”, din Bobalna.

Pe aceeasi tema au postat au mai postat in Clubul Psi.

Daca ma bate un roman…


Ieri am primit o bataie. Una cum numai cei de la securitatea de pe vremuri stiau sa iti dea, antrenati in ura lor salbatica fata de romani, fata de omul obisnuit. Am stat o vreme sa-mi revin. Ma dureau toate ranile si vanataile, si am trait intens senzatia neputintei, in fata urii si a dispretului unui om, cladit intr-o anume generatie. M-am ridicat de jos cu greu, scuturandu-ma de praf, cu lacrimile curgand in suflet si mi-am spus. Sunt tiganca, poate unguroaica, ori poate turcoaica ori nemtoaica. Nu se putea sa ma bata unul de-al meu.
Ieri am intrat pe un blog si am citit un banc despre turci. Mi s-a parut haios si nu am inteles remarca intepata, a unui comentator, cu referiri acide la banc indemnand la patriotism. Mi-am permis, sa spun, si asta regret, ca daca taceam filozof ramaneam, “lasa-l pe ala” si ma intrebam daca patriotul o fi vazut ceva muzee ori va fi dand ceva dovezi de patriotism, in ultima vreme, in afara de a carcoti, pe la colturi. Provocarea aceasta putea declansa un al Treilea Razboi Mondial. Domnul a raspuns imediat, deranjat la culme, de pronumele demonstrativ “ala”, drept pentru care, a inceput cu o serie de invective, spunandu-mi “manelista” si ca fac probabil parte din categoria oamenilor de rand, a celor care isi fac concediul la bulgari ori la turci, “ca sa isi umple matul si sa se prajeasca la soare”. Ca inainte de a spune “ala”, trebuia sa ma informez despre cine e el, ca el face concedii in strainatate, culturale si ca are in casa peste 30.000 de carti, in biblioteca iar mebrii familiei sunt cu doctorate luate si ca nu discuta despre patriotism, decat cu cei care au un anumit palier intelectual. Ma rog lista epitetelor, comparatiilor, metaforelor si figurilor de stil a fost ceva mai lunga. Am stat siderata de virulenta textului iar raspunsul primit a fost unul in termeni academici, de la inaltimea titlurilor sale si a tonelor de carti citite. Am fost tentata sa raspund, dar nimeni nu merita sa arunci cu noroi, pe blog. De aceea nu voi da nume. Am avut insa o revelatie. Genul acesta de oameni, este cel care a creeat urmatoarele generatii si le-a insuflat anumite valori. De aceea, suntem condusi acum de cine suntem condusi. Dar ei nu discuta cu noi, oamenii de rand. Doar ei stiu ce e patriotismul, cultura, educatia si valoarea. Restul suntem prostii, morti in razboaie pe vremuri, sacrificati pe vremea lui Ceuasescu in inchisori pentru idei, morti la Revolutie. Asta mi-a facut lumina pe deplin de ce, generatiile de acum sufera si nu se pot realiza. Nu datorita acestei persoane, ci datorita unor exponenti “valorosi” ai generatiei lui, a infatuarii, a incapacitatii de a se apropia de oameni, altfel decat cu dispret, sunt tinerii din ziua de azi, disperati. Pe blogul Ginei, http://incertitudini2008.blogspot.de/
am vazut zilele trecute un citat sfasietor, ce exprima durerea unei generatii tinere zdrobite, de la prima zbatere. Cu permisiunea ei, am sa va prezint citatul, ce apartine unei absolvente de filologie, care isi cauta cu disperare de ceva vreme un job si un rost, intr-o societate care nu are loc pentru ea.
„ce urât să te naști cu aripi…. din ele îți smulg părinții câte un fulg, apoi generala și liceul, iar facultatea îți mai lasă doar 2-3 fulgi ca să mai ieși arătând cât de cât a ce ai fost cândva… și apoi dai de miraculosul sistem… din care nu mai ieși…. mai bine te naști fără aspirații.. fără personalitate… fără opinii proprii…. dacă ai așa ceva, nu vei fi niciodată acceptat și niciodată promovat în NIMIC și NICIODATĂ.”
“La ce i-or folosi toate metaforele mele” se intreaba Gina, in articolul sau.
Acei dintre noi, care avem copii de varsta acestei tinere, absolvente de facultate, intelegem durerea si framantarile ei. Degeaba ii invatam pe puii nostri sa zboare, daca li se taie aripile in timpul zborului. Exista o generatie de indivizi aflati acum la putere, care s-au cuibarit pe mormane de titluri, si de la inaltimea diplomelor, nu mai sunt atenti la noi, cu aroganta, ei nu mai discuta decat cu cei de la nivelul lor. Pentru noi, prostii sentinta este clara:”tineti-va gura” daca nu…. Nu stiu ce este, “daca nu”, sau mai bine ne tinem gura.
Nu am titluri academice, nici nu am sa ma laud cu tonele de carti citite, pentru ca nu e important pentru nimeni. Cultura mea e pentru mine, nu pentru a da cuiva peste nas. Scriu pe blog, cu drag de oamenii simpli ori instruiti, cei pe care i-am cunoscut si formeaza in ansamblu poporul roman. Scriu despre oamenii acestia, cu caracter frumos, si pentru care, “ziua buna, e de la Dumnezeu lasata”, pentru tinerii cu diplome care au sau nu au un job, pentru femeile care se chinuie sa razbata in societate, pentru toti oamenii pe care i-am intalnit, mi-au slefuit caracterul si pe care ii iubesc. N-am fost inca in Bulgaria si cred ca, inca nu este o rusine sa te duci acolo, la plaja. As vrea sa vad Balcick-ul, sa inteleg de ce, Regina Maria a fost atat de indragostita de localitatea aceasta, incat a cerut, ca inima ei sa fie ingropta aici. Nu am fost nici in Turcia, dar am sa ma duc sa vad unde ne sunt originile noastre si sa inteleg cine sunt turcii la ei acasa, pentru ca generatii de istorici ne-au mistificat istoria, spunand ca ne tragem din daci si romani. Dar dacii, au descendente in triburile tracice,( imi amintesc ca, Herodot facuse o semenea referire, insa el nu avea titluri academice, asa ca, ar trebui sa ma indoiesc de afirmatia lui) acolo unde isi au originile si turcii, cei pe care dam vina mereu cand ceva nu e in regula. “De la turci ni se trag relele…” aud mereu. Dar cine ne-a pus sa invatam relele? De ce nu invatam ce bine?
Vorbesc de o vreme cu un tanar turc, Gunevir. Are 19 ani, e student la Facultatea de Arte si lucreaza impreuna cu fratele sau, student si el, si tatal, la o firma de constructii. “ Pentru prietenul meu sunt in stare sa-mi dau viata” , imi spune el plin de mandrie. Pot sa il cred pentru ca ii cunosc pe turci. Apoi, discutand despre un cantaret, presupus a finanta o grupare terorista imi spune simplu. “ Un tradator. Nu e turc, e kurd. Verificati istoria. Noi nu am tradat niciodata! Turcii nu tradeaza!” De ce nu am invatat si asta de la turci?
Petre Tutea, spunea: “daca ma bate un roman, am sa spun ca sunt ungur”. Si eu, parafrazandu-l, am sa spun: daca ma bate un roman, am sa spun ca sunt altceva, ca sunt tiganca, unguroaica, turcoaica ori nemtoaica. Nu se putea sa ma bata unul de-al meu!!!

Păcat pentru păcat


Pe voi, cititorii blogului meu, va invit, daca aveti randare si dispozitie, va invit sa cititi poezia unui tanar autor, inspirata si profunda, versuri care imi sugereaza lupta vietii pe hotarele cautarii de sine.

Vasul cu Lacrimi

Iubesc păcatul şi el pe mine 

Dacă nu aş păcătui om nu aş fi 

Mă pot chinui pentru păcat 

 

Îmi pot strivi privirea la Ea 

Îmi pot vărsa ochii pentru rănile Lui 

Îmi pot închina mâinile 

 

Si mă va ierta 

De ce mă iubeşte fără condiţie 

Când eu îmi iubesc păcatul 

 

Suntem copii pierduţi 

Pastorul nostru la care venim 

Când nu mai ştim să ne găsimImagine

Vezi articolul original