Poiana copilariei


Pe frumoasa vale a Somesului, la unirea Somesului Mic, de vine de la Cluj, cu Somesul Mare ce vine de la Bistrita, este asezat orasul Dej. In partea sudica, troneaza ca un orasel cu turnuri si turnulete, Combinatul de hartie, un colos industrial ce da de lucru la mii de oameni din oras si din satele de pe intreaga vale. In partea nordica, Salina Ocna Dej, e o alta sursa de existenta pentru oamenii din zona. Exploatarile de sare se fac acolo de mii de ani, de pe vreme romanilor. Si azi se mai poate vedea piciorului unui pod construit in perioada romana, in dreptul Parcului mare, pod care care facea parte din drumul sarii. Povestile acestei zone sunt si ele vechi, pline de legende si de locuri incarcate de istorie. O monografie a orasului, scrisa de un iubitor al locului, episcopul Teodor Neamtu, la sfarsitul secolului trecut, spune ca orasul, s-a construit pe sapte coline, pentru ca zona centrala, era o mlastina. Acum, de cateva sute de ani incoace, zona centrala , asezata ca intr-o caldare, este ocupata de cladirile administrative si scoli, dominate de impresionanta cladire a Bisericii reformate, contruita in stil gotic, un adevarat monument arhitectonic. Atmosfera de oras mic este plina de viata si caldura, data de vegetatia abundenta, cartiere de case cu gradini. Pe la inceputul anilor ’65, pe un camp la marginea orasului, au inceput sa rasara blocuri, devenind in scurt timp, Dealul Florilor, un cartier pentru muncitorii de la combinat si militari. Apoi s-a mai construit un cartier, cu timpul altul. Orasul s-a marit, are cateva licee, un spital, magazine. Parcul mare are un anume romantism cu platforma unde, in duminicile de vara, canta fanfara militara iar cuplurile, venite de pe ”floastar” un fel de ”la sosea” a Bucurestiului, se plimbau la brat pe aleile umbrite de castani impetuosi. Orasul acesta cu viata lui linistita, ai spune ca e unul din locurile in care nu se PhotoShare(3)intampla nimic. Dar viata pulseaza. Pe fiecare straduta, din fiecare casa ori apartament, oamenii orasului, cu vietile si bucuriile cu tristetile si apasarile lor isi impletesc destinele in fiecare zi cand plecand de acasa, drumurile lor se intersecteaza. Dincolo de cartiere, incep padurile, purtand in ele povesti fantastice ori legende impregnate in toponimie, Dealul Tirului, Bungar, Bacau ori Rapa Dracului sunt doar cateva din locurile cu rezonanta in istoria zbuciumata a urbei.
E duminica, mai sunt 3 zile pana la vacanta de vara si copiii simt plictiseala si oboseala adunata intr-un an. Parca le e greu sa isi mai tarasca ghiozdanele spre clase si viseaza cu ochii deschisi, zilele in care se vor trezi devreme, fara desteptator, spre disperarea parintilor si vor alerga la joaca. Soarele verii toropeste, cu caldura lui, scotand gazele la treaba, alergandu-le printre ramuri si frunze. Cate un caine de curte, obosit, mai latra, doar asa ca sa arate strainilor ca nu e casa pustie.
Danut, hai la fotbal! Cei trei baieti il strigara pe baietelul ce isi facea de lucru la bicicleta din curte. Isi ridica voios privirea si ii striga mamei doua vorbe de afara, fara sa se mai asigure ca aceasta auzise.
– Unde mergem? Intreba el.
– Cum unde? La teren.
Terenul de pe Bacau e un loc unde baietii joaca fotbal de ani de zile. Exista chiar si o poarta acolo, fara plasa, doar cadru. Inspirat fusese cel care il facuse acolo, dincolo de ultima casa de pe strada, in camp. Acolo nu deranjau pe nimeni si nu se prevedeau geamuri sparte si vecini imbufnati de eventualele ratari. Baietii discuta zgomotosi, starnind cu picioarele incaltate in tenisi decolorati si rosi pe ici pe colo, praful si pietrele de pe drumul neasfaltat. Rad veseli, starnind fluturii cu veselia lor. Danut e cel mai mic. Are 11 ani, dar pentru ca la varsta lui isi ia viata mai in serios,a fost acceptat in grupul baietilor. Tudor are 14 ani si e prins de febra admiterii la liceu. Ceilalti doi ii calca si ei pe urme, dar pana la examen ei mai au un an. Nu e mare stres. E ceva prea departe ca sa se gandeasca la asta. Jocul incepu si alergara o vreme dupa minge. Cam mult de alergat pentru echipe asa de mici asa ca se plictisira repede. Se trantira in iarba, rosii in obraji si asudati. Le era sete si la cateva sute de metri, padurea ii imbie cu racoare si umbra, cu adieri blande si ciripit de pasarele. Isi indreptara pasii intr-acolo. Alt suflu, o respiratie proaspata. Se racorira cu apa din izvor si dare negre, de praf amestecat cu apa, desenau pe obrajii lor veseli contururi interesante, ca franturi de harti complicate. Ii apuca cheful de explorare. Poate gasesc ceva ciuperci in padurea rara. Ori poate ceva fructe.
– Hai la Rapa Dracului si coboram in sosea, veni cu o propunere Andrei. Este acolo o padurice cu aluni. Poate gasim alune si chiar daca sunt verzi, tot bune sunt. Adunam si le spargem cu pietre. Ori poate niste fragi.
Padurea asternea in fata pasilor lor un covor moale de frunze. Fosnet de frunze sub pasi, fosnet de frunze in copaci, ca o soapta blanda dusa de vant. Cateva ciuperci si roscove aparute in cale le schimba drumul spre poiana. In partea de nord a poienitei parca aparuse un monument. Nu era mai inalt de un metru. Cand o fi aparut acolo? Il cercetara. Cateva lovituri cu o piatra facura piatra sa scoata un ecou, ca si cum ar fi fost ceva gol dedesubt. Au incercat ei sa sape cu niste bete insa parca o infipse cineva cu indarjire acolo.
– Stiti ceva? isi dadu cu parerea Tudor. Haideti sa mergem acasa. Fara scule nu putem face nimic. Venim joi. Aducem fiecare ce putem de acasa si musai sa ii dam de capat bolovanului acesta.
Cazura de acord. Poate gasesc sub piatra o comoara. Ori poate o harta. Ori poate ca e pusa sa mascheze o galerie. Citisera ei in cartea aceea, Ciresarii, despre tot felul de expeditii iar acum ocazia se ivea din senin. Expeditia e tinuta in mare secret. Mai mult de frica parintilor care i-ar putea opri cu motive serioase de oameni mari. Dar planul lor maret trebuie sa se implneasca.De trei zile, pustii se tot framanta. Parca nu mai trece vremea, odata. Ce scoala, ce medii? De asta le arde lor? Grijile lor sunt cu totul altele. Joi, de dimineata, cum scapara de acasa, de sub ochiul vigilent al mamei ori a bunicii, mereu ingrijorata ca baiatul nu mananca destul, isi luara sculele si pornira. Poiana e insorita si iarba inalta inca usor umeda de roua. Gazaele bazaie in drumul lor vesel pentru cate o picatura de nectar. Ici si colo, cate un fluture isi etaleaza cu seninatate plina de culoare efemerul clipei. Piatra era acolo, de un alb-crem, placut, acoperita cu muschi, in mare parte. O studiara. Nici o inscriptie nu spunea ceva despre ea. O singura emblema sapata in ea cu dalta, infatisa doua semiluni, orientate una spre alta. Incepura sa sape. Era bine infipta. Parca avea sub pamant doi metri, adancime. Cine ar fi putut face asa ceva? Bocaniturile lor umpleau poiana si sudoarea incepea sa le siroiasca pe fete. Deodata, poiana se umplu de zgomot. Un muget ciudat, un raget neobisnuit le facu sangele sa le inghete in vene. S-au ascuns ca la comanda, prin tufisurile de pe margine cu ochii plini de spaima la scena ce se desfasura in fata privirilor lor. Doi tirgi imensi, cu cozi stufoase ca de vulpe, se bateau si se muscau de cozi. Ba parca se invarteauin cerc, tinand fiecare in gura coada celuilalt. Danut se tranti cu fata in iarba plangand de spaima. Ceilalti insa, se simteau impietriti fara a-si putea desprinde privirea de la scena ce se desfasura in fata ochilor. Animalele acelea ciudate s-au transformat intr-un Om- Umbra, inalt, inalt, cenusiu. Doar picioarele ii erau incaltate cu cizme albe. Se uita spre ei, miscand din degetul aratator a avertizare. Apoi disparu, la fel de brusc cum aparuse. In poiana era atata liniste si soare acum. Piatra statea acolo, nemiscata si verde, o piatra a pacii depline si a impacarii. Copiii isi revenira cu greu si pornira spre casa fara a privi inapoi, fara graba. Era liniste pe cararea din padure. Iesira in camp si apoi intrara pe strada. Nu scotea nimeni nici o vorba.Toti vazusera aratarile si nu stiau ce sa spuna. Parca ar fi fost o intelegere intre ei. Nici unul nu a vorbit despre asta. Apoi, au incercat fiecare, cu vremea sa gaseasca un raspuns. Nimic interesant. Simbolurile oculte le spuneau lucruri care nu erau pe placul lor. Ba ca semnele cioplite sunt simbolul Necuratului, care, tot fiinta de lumina fiind, isi alege ca simbol luna. Ba ca animalele, daca nu au fost leu ori porumbel, care sunt reprezentarea Spiritului si duhului sfant, sunt malefice. Dar nimic concret. Vremea a lasat in urma povestea. Baietii au pornit care incotro pe cararile vietii lasand anii sa astearna un val peste povestea poienitei.
Tanara calca pe poteca insorita pe drumul spre poiana. Tinea in mana un buchet de margarete culese din camp. Cu cealalta mana isi tinea sotul, ca sa isi sincronizeze pasii in ritmul tinerei lor iubiri. Iarba fina si inalta ii mangaia matasos gleznele a descantec.
– Dan, tu a mai fost aici?
– Da. demult. Sa fi fost vreo 15 ani de atunci.
– E minunat. Atata soare si pace! Iar poaiana aceasta e ceva de vis.
Dan se uita spre coltul nordic al poienei. In locul pietrei acoperita de muschi pe o portiune de doi metri patrati, era plin da lacrimioare. Simtea in aer plutind o liniste suava, amestecata cu pafrumul delicatelor flori. Cum or fi aparut? Pe o raza de cativa kilometri nu se fac lacrimioare in padurea asta. Se auzi un tril cristalin de mierla ca o rugaciune. Se destinse. Se asezara amandoi pe iarba iar in ochii lui se oglindi poiana cu toata vraja ei, ca o poveste din copilarie.

Posted on 3 Februarie 2013, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink. 17 comentarii.

  1. este o poveste demna de publicat într-o culegere sub semnatura ta! Impresionant cât de bine ai trecut de la descrieri de zona, dialog, visare, legende si prezent. Mi-a placut mult! Felicitari Gabriela!

    • Multumesc de vizita si de apreciere, Carmen. Povestile mele vin din suflet. Sunt legata de ele cu un fir de argint si poarta in ele destine marcate de intamplari de viata. Iti doresc o duminica minunata!

  2. trec în tăcere… în calea frumosului e ca la intrarea în biserică: îmi vine să îmi ţin respiraţia. se simte din fiecare cuvânt dorul şi dragul de locurile copilăriei.

  3. Inseamna ca simti si tu respiratia copilariei tale aproape, Camelia.🙂 Ea nu dispare nicioadata. Doar ca uneori, prea absorbiti de vartejul vietii, nu avem timp si ochi sa o vedem.

  4. fără copilăria mea miraculoasă aş fi doar o frunză în vânt, aşa este!. aşa cum cuvântul fără fracăra sufletului nu este decât o alăturare de litere, iar tu ştii foarte bine, gabriela…

  5. Copilarie, mistere si o nostalgie ce creste in timp. Povesti ce isi pastreaza, mai precis, isi accentueaza farmecul.

  6. Poate ca uneori trebuie sa te distantezi de ceva, de cineva din viata ta, de locurile natale, tocmai ca sa le pot vedea cu adevarat frumusetea. Fiecare, cand ne intoarcem in locurile copilariei, ne simtim completi. Acolo este centrat universul nostru.

  7. Frumos… Ai descris locurile si intamplarile de parca le vedeam.🙂
    Nu stiu,..stilul tau se potriveste cumva cu al meu. Poate si de aceea imi plac atat de mult povestile pe care le scrii. Trecut si prezent – se impletesc perfect…
    Stii? Cu ocazia asta mi-am amintit si eu o mica poveste din copilarie…cred ca am s-o povestesc pe blog curand …:)
    O seara placuta, Gabriela!

  8. Sunt locurile mele natale la care ma gandesc cu drag, poate mai mult decat alta data pentru ca sunt cam departe. Oamenii de acolo imi sun tinsa mereu aproape de suflet. Prezentul nu poate exista nici el fara trecutul pe care e construit. Astept povestirea ta, Elly. Da-mi un semn cand o postezi. O seara placuta, sa ai!

  9. Inca un loc incarcat de istorie,de mister si de copilarie fericita printre ascunzatori,locuri de joaca,denumiri,amintiri si vise.
    Foarte frumoasa evocarea!
    O noua saptamina placuta,sa ai!
    Saru’mina!

  10. Copilaria are misterele ei care ii sporesc farmecul. E locul inceputurilor noastre, in care ne construim incet, caramida cu caramida, intamplare cu intamplare, personalitatea.
    O saptamana frumoasa si norocoasa iti doresc si eu, tie!🙂

  11. Imaginatia copiilor e bogata. Cine stie ce umbre or fi vazut cu coltul ochilor, cum erau ei angrenati in ce faceau…🙂

  12. Copiii vad si simt mai multe decat cei maturi, poate si pentru ca sunt mai deschisi. Eu o singura data am vazut de pe strada o umbra in camera din apartament, cu toate ca nu era nimeni in casa, dar imaginea si senzatia nu le pot uita. Poate chiar a fost „cineva” acolo la geam, asa cum poate chiar mi-a aranjat mama fularul intr-o iarna cand era deja plecata in stele… Imi place sa cred intr-o dimensiune paralela.
    Saptamana usoara, Gabriela!

  13. Si eu cred aceleasi lucruri, Cafeluto. Copiii aceia au vazut ceva. Daca era unul singur ai fi zis ca i s-a parut. Tendinta e sa nu-i dai crezare folosindu-ne doar de explicatiile rationale, stiintifice. Padurile din zona Cluj, Dej ca si multe altele sunt incarcate de istorie, incepand de la triburile de slavi, ghepizi, huni, cumani, apoi romanii cu drumul sarii care trecea prin zona, perioada medievaal cu rasculati, vrajitoare si haiduci, cele doua Raboaie Mondiale. Toate padurile au povestile lor vesele si triste adunand in ele energii printre ramuri si pe sub covoarele de frunze fosnitoare.
    O saptamana minunta si tie iti doresc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: