Pe drumul Evei


O stia pe Eva din copilarie. In amiezile de vara, o studia, impreuna cu alti tanci de varsta lui, prin crapaturile gardului inalt din fundul gradinii. Sub tufele de brusture, ochii flamanzi de curiozitati de inceput adolescentin, o cautau pe frumoasa vecina. Eva se intindea la plaja si satea acolo, ore in sir, in timp ce umbra pomilor cernea lumina in suvoaie blande. Pe vremurile acelea, se considera a fi iesit din comn ca femeile sa faca plaja topless iar curiozitatile baietilor urmareau cu atentie imaginile fructelor interzise sub merii din livada. Iar Eva, se expunea linistita, nebanuind ca dincolo de gard pandeste cineva. Apoi au trecut anii, ca si zbaterea unui stol de pasari calatoare, in drumul lor spre alte zari. Alexandru s-a dus la scoli, Eva s-a maritat. S-a mutat cu sotul ei, un barbat simplu, muncitor, intr-o casuta la marginea satului. Nu are copii. Nu stie de ce soarta nu a fost generoasa cu ea. Dar nu se ingrjoreaza. Se au unul pe celalt. Baiatul de atunci, tancul acela slabut a devenit un tanar jurnalist. Lucreaza de ceva vreme o un saptamanal din oras. Descoperise ca la tara, viata e altfel. Ai crede ca timpul sta pe loc si de acolo, din varful dealului ori de pe malul Somesului poti contempla vesnicia ca orice taran. Ca nu se intampla nimic care sa tulbure apele acestei vieti patriarhale si oamenii traiesc intr-un univers special. Asa credea el, pana sa intre pe poarta mare a satului. Primarii cu care se intalnea, ii povesteau despre oamenii satului. ”Personalitatile”. Aparent oameni simpli, fara scoli nalte si pretentii filozofice, traind in natura si in zbaterea campurilor cu grane, in mugetul animalelor din batatura, in mirosurile parfumate din gradina de legume mirosind a varza si a rosii, a cimbru si a marar proaspat, in mirosul livezilor cu ciresi, meri si pruni. Lelea Ana, ori badea Gheorghe, oameni cu frica de Dumnezeu, isi ureaza binete. Aflase si el de la oamenii acestia calzi si deschisi ca ”ziua buna, de la Dumnezeu este data”. Cum sa nu spui un ”buna ziua”? Orasenii nu sunt asa. Ei trec cu ochii inchisi unul pe langa celalalt. Ii placea sa ii asculte si ar fi stat la povesti cu ei, zile intregi. Dar meseria, timpul, nu il lasau. Aici, in lumea asta, il descoperise pe Americanul. Un batranel cu emigrase dupa razboi in America. Saracia, lipsurile l-au inpins sa isi ia lumea in cap. Si ajuns acolo si-a cautat de lucru. La o ferma, intrebase daca au sa-i dea ceva de munca. Fermierul a spus ca nu. Nu prea are bani cu ce il plati. Americanul, tanar fecior pe vremea aceea, vazu ca oamenii de la ferma sapau. Lua si el o sapa si se apuca de lucru. Munceste si fara bani. Vazand fermierul cat de harnic si de drnic de munca este l-a luat. S-a intors cativa anu mai tarziu, si-a cumparat pamant si si-a facut casa. S-a insurat iar acum batatura ii e plina de nepoti si stranepoti. Dar i-a ramas numele: Americanul. Intr-un sat vecin Alexandru il cunoscuse pe Ilie. Barbatul, intre doua varste era de o energie rara. Omul trebuia sa mestereasca mereu. Lucra si la combinat, lacatus-mecanic cam la 20 de km distanta si de acolo venea acasa, la lucru. Nu avea stare iar mainile lui harnice gaseau meru ceva de facut. ”Un om gospodar, numai daca nu vrea, nu are ce munci pe langa casa”. Ilie era pasionat de motoare. Toata ziua insuruba, desuruba, repara. Cumparase la un moment dat un tractor vechi. Ii lua motorul si il adapta la caruta. O transforma intr-o caruta fara cai. Doar cei de la motor iar lumea prin sat se minuna de aratarea aceea. Lui Ilie nici ca-i pasa. Cand aveam drum, isi lua nevasta si copiii, ii urca in caruta si ”da-i inaite! Pe aici ti-e drumul!” Ce daca oamenii se uita? Ei sunt pe jos, el in caruta. Nu-si toceste papucii si nici nu se umple de colb si de tina. Si nici nu poarta grija animalelor.
Alexandru pornise de dimineata din oras. Stia ca trebuie sa ajunga la margine satucului, la poalele padurii si avea o bucata de drum de strabatut pe jos. Pe ulitele satului mirosea a vara, ca in copilarie si cerul adanc, albastru era culcus pentru cativa nori albi, usori, ca niste pale de spuma. Trecu pe ulicioare. Ici si colo cate-o femeie batrana, trebaluia ceva prin curte. Cu zambete calde si senine dadeau buna ziua.
– Noah, da unde mereti? Haidati sa va dau niste mere de vara. Sunt atatea! Ii intinse cosul sa se serveasca.
– Ma duc la Eva. O cunoasteti?
– Da cum nu? Cine n-o cunoaste? D-apoi mereti tot inainte e ulicioara ceea. Batranica ii indica o ulicioara prafuita. Case modeste, iesind din iarba inalta si tufe de flori. Strabatu ulita si vazu casa despre care i se spuse ca ar fi sub padure. Mai avu ceva de mers. Lanurile de grau isi leganau talazurile cu nuante rosiatice de maci ori albastrui, de albastrele, ca o matase in ape. Gazele si fluturii pluteau in jur, traind efemera clipa cu bucurie. Atata viata si atata liniste deopotriva. In cele din urma ajunse. Nu simtea oboseala. Casa era mica dar totul fusese facut cu atata dragoste incat o simteai respinrand prin peretii ei usor albastrui. Curtea larga si cu iarba atat e fina il facu sa vrea sa se descalte. In ferestre avea muscate iar pe trepte petunii curgatoare. Gradinita de flori din dreapta portiteti arata ca Eva isi iubeste casa fi florile.
– Haide inauntru, il invita ea. Te-am asteptat. A fost greu drumul?
– Nu. A fost ca un vis. E foarte frumos aici la tine.
– Lumea se fereste sa stea la tara. Dar in natura, aici la mine, unde auzi fosnetul padurii din spatele casei , pasarelele ciripind si vezi lanurile din deal e atat de frumos ca nu m-as intoarce la civilizatia lor. Am de toate aici. Barbatul meu e harnic si a facut de toate. Avem fantana dar si in casa avem trasa apa de la fantana.
Alexandru o studie dintr-o privire. Cine ar fi zis, ca fata aceea frumoasa si usor nonconformista pentru vremurile acelea, o a se retraga la tara, la marginea padurii? Era imbracata intr-o rochie simpla, albastra cu flori de maci pe poale. In picioarele goale, purta niste sandale. Parul ei de culoarea alunei i se revarsa pe umerii bronzati.Nici o bijuterie nu stirbea frumusetea ei simpla. Incaperea era cat se poate de simpla. Mobilierul era mai mult rustic decat modern. Patul de lemn, masa cu scaune, un dulap cu vitrina , intr-un colt masina de gatit si frigiderul. Aveau si soba dar o foloseau doar iarna. Vazu si un televizor semn ca nu e rupta totusi de civilizatie. Ii pregati o cafea la ibric si il invita sa se serveasca din cosul cu fructe de pe masa. Puse cafeaua in cesti albe iar pe masa, amestecat cu aburii cafelei, plutea un parfum fin si imbatator ce venea de la garofitele puse intr-o vaza de sticla verde.
– Cum de ai venit la mine? Intreba ea.
– Mi-a povestit tata despre puterile tale. Vorbesc si oamenii din sat. Povesteste-mi cate ceva despre ele.
– Pa nu sunt puterile mele. Eu nu fac nimic special. Totul vine de la Dumnezeu.
Alexandru isi porni reportofonul si isi deschise agenda sa noteze.
– Povesteste-mi cum a inceput totul. De unde ti-ai dat seama?
– D-apoi, de tanara am fost atrasa de parapsiholgoie. Acum sapte ani, am citit o carte in care am gasit lucruri despre scrisul automat. Am incercat si eu. Prima data am reusit sa fac un punct. Apoi, oricat tineam eu pixul in mana si ma relaxam, hartia ramanea la fel de alba ca si inainte.Asa ca dupa multe incercari am renuntat. Intr-o vreme, ma imbolnavisem destul de grav. Nu era nici o cauza naturala a bolii respective. Asa ca am zis ca trebuie sa incerc din nou sa aflu ce am. Am pus din nou pixul pe hartie si de data aceasta am reusit. Am aflat ca imi face cineva niste farmece. O femeie din sat. In doua zile, ma facusem bine ca si cum nu as fi suferit niciodata. Asta m-a pus pe ganduri si am inceput din nou sa caut raspunsuri. Experimentele nu au durat mult si intr-o zi am descifrat pe hartie urmatorul text:” Nu mai cauta raspunsuri cu astfel de metode. Cere orice in numele meu si-ti voi da. ” M-am cam speriat. Nu intelegeam bine de unde vine mesajul si am incetat. Era ceva dincolo de mine si de lucrurile obisnuite. Nu stiam daca eram pregatita pentru asa ceva. Asa ca am renuntat la scrisul acesta.
– Si apoi, cum ti-ai descoperit puterile?
Apoi, nu stiu daca am eu vreo putere. Nu am bioenergie ori ceva. La scurta vreme dupa intamplarea asta, pe mama a apucat-o o durere de cap. Cumplita. Ii dadusem medicamente si o lasa putin. Apoi incepea din nou. La un moment dat, am simtit ca vreau eu sa o vindec. I-am pus mainile pe cap si durerea i-a trecut imediat. Ceea ce fac eu e mai mult decat bioenergie. E lucru dumnezeiesc.
– Ai avut si cazuri mai speciale?
– Pai mai speciale. Sora mea, a avut acum cativa ani un accident de masina. Stii, ea are un mic magazin jos, in sat si se duce sa isi faca aprovizionarea. A avut un accident care a adus-o in scaunul cu rotile. Nu mai putea merge si statea mai mult acasa. Am fost la ea si i-am facut cateva sedinte si in trei zile s-a intors la lucru. A fost mai mare mirarea cand oamenii au vazut inapoi la lucru, in spatele tejghelei. Toti oamenii care vin la mine, vin cu necazuri si dureri. Ii ajut si simt ca traiesc altfel cand vad ca se vindeca si suferinta le dispare. Asta e viata si bucuria mea de a trai. Eu nu fac afaceri cu puterile mele. Nu cer bani si nu stabilesc tarife ori vreo rasplata pentru ajutorul pe care il dau. Am mai spus. Eu nu vindec. Dumnezeu o face prin intermediul meu. Mi-a dat acest dar si sunt foarte fericita ca il pot da mai departe.Nu cred ca este bogatie mai mare decat a darui ceva fara a pretinde altceva in schimb. Acest lucru ma face mai puternica, mai buna desi am zile uneori, cand nu stiu din ce voi putea plati curentul ori cumpara de mancare.
– Eva de ce crezi tu ca ai primit darul acesta? Esti credincioasa? Mergi la biserica?
– Nu stiu de ce l-am primit. Poate pentru a-i ajuta pe altii. La biserica nu ma prea duc. Ma supara fatarnicia popilor. Ma rog acasa, in linistea casei mele, cu drag de Dumnezeu care mi-a facut darul acesta deosebit sa fac bine oricui imi cer ajutorul.
Alexandru se uita la fata ei limped esi deschisa. Asta e viata ei si e fericita. Ce fericire i-ar putea oferi in schimb, orasul in care a locuit? Eva isi aprinse o tigara si rememorara cateva intamplari din tineretele nu foarte indepartate. Se uita la ei, c u ochii ei de culoarea ciocolatei. Cine ar fi zis ca baiatul acela slabut, din vecini, va ajunge mare ziarist la oras? Alexandru si ridica. Il conduse pana la poarta. ”Aici e paradisul”, gandi el in tip ce pasarelele ciripeau vesele in fosnetul padurii ce incepea in spatele casei. Cobori pe drumul prafuit spre sat, bucurandu-se de fluturii ce pluteau peste ierburi si peste lanurile de culoarea aurului fierbinte. Un batranel aduna gainile intr-o curte. Il vaz pe tanar si se apropie de gard.
– Noah buna zua! Ai fost la Eva noastra?
– Da. Buna ziua!
– De treaba femeie! Si eu am fost acum un an. Nu ma putem purta de un picior de la reumatism. Numa tri sedinta mi-o facut. Am simtit ase, ca neste furnicaturi. Apoi o caldura linistitoare. Si mi-o trecut. Nu mai am nimic. Umblu la sapa si la coasa si ma simt in putere. Sa-i dee Dumnezeu sanatate ca mult bine mi-o putut face!
Caldura aceea linistitoare, o senzatie fluida o simise si el stand in preajma Evei. Ajunse la sosea. Tumultul si vacarmul vietii il izbira intr-o clipa si il smulsera vijelios din visare. Ajuns in redactie isi puse o cafea si se lasa pe scaun. Isi privea agenda si pixul. Nu avea in minte randuri de scris. Doar cuvintele Evei si caldura aceea linistitoare pe care nu o mai simtise nicaieri.

Posted on 15 Ianuarie 2013, in Povestiri altfel and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink. 47 comentarii.

  1. Am trecut să te „văd„, dragă Gaby!

  2. Ceea ce-mi place cel mai mult in poveste este legatura care se ghiceste intre un anume fel de viata si anume calitati.🙂

    • Ai remarcat cu finete. Nu m-am gandit in mod special. A decurs de la sine, cum se intampla cu tot ce scriu. Intradevar, modul de viata, decorul iti da un spatiu pentru contemplare si pantru cautarea momentelor interioare.

      • Imi pare rau ca n-am reusit sa fiu complet. Am dorit sa completez, dar mi-am zis ca o voi face dupa ce-mi vei raspunde.🙂
        Da, mi-a placut foarte mult cum reiese si legatura cu mediul, cu natura, cu locul in care s-a nascut. Eu cred in continuare ca este important sa traiesti in locul in care te-ai nascut.🙂

  3. Gabriela, acum vreo saptamana, cand a fost publicata postarea aceasta, am comentat. Cum am comentat la toate celelalte. Ceva s-a intamplat, nu stiu ce. Comm-ul nu mai este. Si nu stiu de ce, parca mai erau altele sau poate mi se pare. Problema e ca zilele acelea am mai avut necazuri cu alte comentarii, pe alte bloguri, mai ales pe blogger.
    Scrisesem ceva despre faptul ca eu cred ca exista astfel de persoane, precum Eva. Eu nu am intalnit dar cred. Imi place cum i-ai „creionat” si pe Alexandru si pe Eva. Si felul in care ai descris locurile acelea.

    • Elly, inseamna ca am pus mult suflet. hciar si lui Alexandru (Sandor) i-a placut.🙂 Am primit de la el povestirea, restul le stiam eu singura. Nu am fost in locurile acelea dar imi place magia vietii patriarhale si oamenii satului. Mi-s dragi si nu ma satur sa ii privesc si sa ii ascult. Apoi, bunicile mele au locuit la tara.
      Despre comentariu, am verificat in spam dar nu e. Si eu am mai patit din astea pe alte bloguri.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: