Monthly Archives: ianuarie 2013

A nu se darui femeilor!


Prietenul meu si fostul meu coleg de presa, Adrian Suciu, scrie poezii. I le citesc cu drag si cu placere si incerc sa ii intuiesc sufletul si starea de spirit in momentul acelei scrieri. E greu, e delicat, complex si ascuns. E un suflet de artist, de filozof, de jurnalist. Un suflet de mai multe suflete, o esenta rara. Are un site de poezie. Va invit, sa il cititi. Poezia aceasta imi este una draga pe care am citit-o de multe ori.

de ADRIAN SUCIU
O femeie poate construi o casă dintr-o singură
cărămidă. De-aceea nu se dăruiesc femeilor cărămizi:
ar da faliment industria de construcţii.

O femeie poate întemeia o ţară cu popor
fericit pe un fir de nisip. De-aceea nu se dăruiesc
femeilor fire de nisip: nu s-ar găsi destui regi
pentru toate ţările.

O femeie îl poate rescrie pe Dumnezeu cu un pix.
De-aceea nu se dăruiesc femeilor pixuri:
tot ce ştim noi ar fi invers. Trupul s-ar duce la cer
şi sufletul în pămînt, unde ar fi fericit
ca un cuţit de măcelărie căruia i se face milă.

Ochii negri de acasa


CIMG5105-1Parca masinuta, un Opel negru, vijelios, in fata cafenelei de parca s-ar fi grabit sa nu intarzie. Nu avea unde. Acasa nu il astepta nimic, nu avea pe nimeni aici. Doar sperante fluturandu-i in suflet. Are zambetul larg si deschis al omului cu ganduri curate. Sta la volan. A oprit motorul si continua sa vorbeasca la telefon. Zambeste, rade, ii vezi fericirea pe fata. Coboara in cele din urma inchizand in telefon cuvintele de ramas bun, catre necunoscuta de la celalalt capat al firului. Din doi pasi, strabatu portiunea de terasa din fata cafenelei. Intotdeauna isi facea apartitia ca un tzunami. Se opreste brusc, cu efect, in usa si aruncand o privire cuprinzatoare, ii saluta pe toti cei prezenti, cu o voce tanara si puternica, auzita sigur in toate apartamentele cartierului.
– Salam aleycum, Alah!
Zambi, isi duse mana la inima si apoi intra sa dea mana cu fiecare dintre clienti, devenit deja prieten de cafenea si obisnuit al localului. Memet e tanar. Parul negru corb pana pe umeri, lasa sa se vada doar ici colo cate un fir argintiu. Mai are vreme sa albeasca. Are doar 30 de ani. E plin de energie. Parca da in clocot. Cand este el prezent, intreaga suflare a cafenelei se anima. El singur face cat un stadion de turci la un loc. Cand este meci de fotbal, sta langa televizor, atent, striga, vocifereaza, da din picioare gata sa marcheze el in locul jucatorilor de pe teren. Rade, uneori danseaza cativa pasi din piesele lui preferate, ridicadu-se brusc de la masa de joc si apoi intorcandu-se sa continue. Canta, Karadi Kaslari, o meloie trista despre o fata cu ochi negri din trecutul sau, probabil. Fata lui frumoasa lasa sa se vada o anume eleganta si rafinament. Ochii ii sunt negri, umezi si incinsi, cu sprancene frumos arcuite. L-ai putea banui ca a trecut pe acolo o mana de cosmeticiana. El e insa natural. Poarta blugi si o bluza mulata. Peste ea un pulover gri. Usor, in urma, simti un parfum fin, plutind ca o adiere de perdea. Se intoarse de la serviciu. Are un mic business. O frizerie intr-un orasel apropiat. Nu castiga mult, dar suficient cat sa traiasca decent, linistit si fara stresul comenzilor unui sef. Nu vorbeste despre viata lui. Sunt episoade pe care vrea sa le uite. Nici despre cum a ajuns in Germania, dupa ce s-a imbarcat din Istambul, pe o nava ce calatorea spre Danemarka. I-a fost de ajuns ca a trait experientele acestea. Pe atunci avea doar 20 de ani, era mai energic, divortase recent de fata pe care i-o alesese familia. Avusese si ceva probleme cu politia pentru un scandal pe stadion. Viata lui de aici trebuia sa fie una noua, sa ii linisteasca vulcanul din suflet. I l-a mai linistit. Greutatile de inceput, statutul de emigrant, senzatia ca nicaieri nu esti in locul tau l-au mai inmuiat putin. E trist ca nu isi gaseste o fata potrivita pentru el. Dar are sperante. Cauta. Se intoarce spre bar si striga din fundul salii.
CIMG5137-1
– Wo is mine cay? Unde e ceaiul meu? Parca dinainte de a sosi, ceaiul lui trebuie sa fie pregatit, exact asa cum ii place lui, negru-rosiatic, sa nu poata citi prin paharul de sticla, si cu patru cubulete de zahar. Isi ia ceaiul si da cu ochii de Ahmet care citeste ziarul.
– Salut, frate! Ce faci?
– Bine multumesc. Citesc putin.
– Asculti muzica? Telefonul lui Ahmet, conectat la internet reda de pe youtube o piesa trista. ”Bir Selam Sal Sabah Olsu” , ”Intr-o marti de dimineata” Frumoasa piesa, spune Memet. Se aseza langa el. Ahmet ii insinse mana.
– Viel gluck zum Geburtstag, Memet! La multi ani si mult noroc de ziua ta!
Memet il privi contrariat. Se uita in jur sa vada ce se intampla. Lumea isi vedea linistita de joc.
– De unde stii Ahmet ca e ziua mea? Cine ti-a spus? Nimeni nu stie aici cand e ziua mea, d-apoi sa imi ureze La multi ani! Dupa 10 ani, esti primul care ma felicita cu ele ocazia asta.
– Ei, cineva. O zana buna. Important este ca urarea a venit, chiar si acum.
– Ahmet, ce bei? Trebuie sa te servesc cu ceva.
– Nimic. Multumesc. Am deja un Ayran, iaurt cu apa minerala.
– Totusi, ceva de la mine. Un ceai, un nectar de caise?
– Atunci, sa fie un ceai!
Stateau amandoi la masa, impartasind discutia despre neimplinirile lor, despre dorul de casa, despre viata din Turcia si fostele neveste.
– Ahmet, eu am mai fost insurat. Dar oricate femei am intalnit, niciuna nu e ca fosta mea nevasta. Imi pare rau ca am divortat. Stiu ca eu sunt de vina. Am gura mare si ne certam amandoi. Nu sunt rau. Sunt eu zgomotos dar am sufletul cald si moale, ca bumbacul. I-am scris anul trecut si am vrut sa ma intorc la ea. Acum nici nu mai vrea sa auda. Nu stiu ce o fi fost in capul meu. Dar tu? Tu de ce esti inca singur? Ai fost insurat?
– Da. Dar am divortat si ea la scurt timp a murit. A fost injunghiata de unul dintre multii ei parteneri. O averizasem cu cateva luni inainte de parca aveam un presentiment. Imi pare atat de rau ca nu am putut face nimic. A fost o femeie frumoasa si am iubit-o foarte mult. Mda. Asta e viata. Trista.
– Lasa, Ahmet. Vorba cantecului, Maine poate o sa fie mai bine. Il batu prieteneste pe umar si se muta pe un fotoliu inalt si rosu, langa aparatele de jocuri. Nu era impatimit al jocurilor. Il saluta pe Zafer, apoi il cuprinse cu bratul dupa gat. Cum Zafer, un tanar de varsta lui, insurat dar trist de viata aleasa de familie pentru el, nu protesta, il scutura si il trase de pe scaun silindu-l sa se apere si sa se ridice de pe scaunul sau.

Senzationala descoperire pe bloguri!


Am avut o revelatie zilele acestea si simt ca trebuie sa v-o impartasesc. S-a descoperit omul perfect sau mai bine zis, femeia perfecta. Nu zambiti. E o certitudine acum. Ea, distinsa doamna, cu ochelarii pe nas, sau fara ochelari, mai draguta ori mai urata, mai inteligenta ori mai putin,( pot continua cu atributele) a descoperit ca realitatea are corespondent in lumea virtuala. Si cum ea, femeia aceasta fara nume, pentru ca nu e una anume, e foarte activa din unele puncte de vedere a trecut la treaba. Si-a dat parul dupa ureche, si-a intins un pic degetele ca un pianist ce se pregateste de reprezentatie si s-a pus pe scris. Si-a facut un blog ori mai multe, profil pe facebook ori pe alte site-uri. Munceste, gandeste, socializeaza, cunoaste alte persoane care au preocupari cel putin asemanatoare dar nimeni nu e ca ea, Perfecta. (Uite ca i-am gasit si un nume). Dincolo de ce apare pe monitor, oamenii cu care intra in contact au si ei nume, au vieti, profesii, cunostinte, drame si bucurii. Perfecta, incepe sa ii cunoasa, sa intre in contact cu ei, sa cmunice la telefon, sa se imprieteneasca. Interesant? Nu. E doar viata osciland intre dimensiunea reala si virtuala. Oamenii acestia, impreuna cu Perfecta, ajung sa se intalneasca uneori, in realitate, devin cunostinte bune, se sprijina in proiecte. Lucrurile par in regula pana cand, ”telefonul meu” intercepteaza o conversatie.
– Auzi tu, o stii pe tipa aia cu blogul X? Sa-ti povestesc ce am aflat. Si incepe sa spune verzi si uscate, minciuni si adevaruri de-a valma. Tipa cu blogul X e desfiintata. Dar o stii pe cealalta care are blogul Y si e plecata in cutare tara straina? Aia e o fomista si singurul ei noroc a fost ca…. Dar o stii si pe cealalta care e scriitoare? Pai sa-ti spun eu…are noroc cu barbatu-sau ca altfel… Dar pe cealalta care are blogul XYZ? Aia am vazut-o eu la o intalnire cu blogherii si e obsedata de barbati. O stii pe aia cu Editura care m-a ajutat sa scot cartea mea despre animale si alte pasari mici? Aia e o grasa si o infatuata. …Dar pe blogherul ala ce e plecat de multi ani in Japonia? Ala a plecat din cauza datoriilor si nu se mai poate intoarce…Si asa, lista blogerilor desfiinati, trecuri prin ciur si ciurel e nesfarsita iar Perfecta comenteaza zilnic. Se trezeste devreme, munceste, scrie, da telefoane ”prietenelor”, analizeaza, profile umane, profile de bloguri, face revista presei, citeste ”false tratate de vanatoare”.
Ati remarcat ceva? Perfecta e perfecta. (Pleonasm? Ma iertati de data aceasta.) Nu are probleme. Nici datorii, e fotomodel, e superinteligenta si cultivata, relatia cu consortul e ideala, viata ei e cea mai minuanta din univers iar fiinta si actiunile ei dincolo de critica. Va vorbesc de ceva cunoscut? Va povestesc toate acestea pentru ca am si eu dreptul la micile mele descoperiri. In urma cu cativa ani, cunoscusem si eu o astfel de persoana pana cand am inteles, destul de repede, ca distanta impusa ei e cea mai buna atitudine. Recent, o prietena imi relata un episod asemanator. Nu-mi permit sa dau recomandari, nici ce sa faceti, nici ce sa spuneti, nici ce sa scrieti pe blogurile voastre ori a altora, nici macar pe al meu. Eu am posbilitatea sa cenzurez daca ceva nu e in regula cu ceeaa ce consider eu ca e decent si corect. Poate ca, postarea mea va atrage putin atentia la oamenii din jur, pe care ii considerati de incredere doar pentru faptul ca sunt postati in lumea invizibila, de dincolo de monitor. Sa nu va lasati furati de aparente. Chiar si acolo, ei va urmaresc, va judeca si unde au mari lacune, improvizeaza traind in lumea lor ”perfecta” in jurul carora se invarte universul. Hmmm….!

Pe drumul Evei


O stia pe Eva din copilarie. In amiezile de vara, o studia, impreuna cu alti tanci de varsta lui, prin crapaturile gardului inalt din fundul gradinii. Sub tufele de brusture, ochii flamanzi de curiozitati de inceput adolescentin, o cautau pe frumoasa vecina. Eva se intindea la plaja si satea acolo, ore in sir, in timp ce umbra pomilor cernea lumina in suvoaie blande. Pe vremurile acelea, se considera a fi iesit din comn ca femeile sa faca plaja topless iar curiozitatile baietilor urmareau cu atentie imaginile fructelor interzise sub merii din livada. Iar Eva, se expunea linistita, nebanuind ca dincolo de gard pandeste cineva. Apoi au trecut anii, ca si zbaterea unui stol de pasari calatoare, in drumul lor spre alte zari. Alexandru s-a dus la scoli, Eva s-a maritat. S-a mutat cu sotul ei, un barbat simplu, muncitor, intr-o casuta la marginea satului. Nu are copii. Nu stie de ce soarta nu a fost generoasa cu ea. Dar nu se ingrjoreaza. Se au unul pe celalt. Baiatul de atunci, tancul acela slabut a devenit un tanar jurnalist. Lucreaza de ceva vreme o un saptamanal din oras. Descoperise ca la tara, viata e altfel. Ai crede ca timpul sta pe loc si de acolo, din varful dealului ori de pe malul Somesului poti contempla vesnicia ca orice taran. Ca nu se intampla nimic care sa tulbure apele acestei vieti patriarhale si oamenii traiesc intr-un univers special. Asa credea el, pana sa intre pe poarta mare a satului. Primarii cu care se intalnea, ii povesteau despre oamenii satului. ”Personalitatile”. Aparent oameni simpli, fara scoli nalte si pretentii filozofice, traind in natura si in zbaterea campurilor cu grane, in mugetul animalelor din batatura, in mirosurile parfumate din gradina de legume mirosind a varza si a rosii, a cimbru si a marar proaspat, in mirosul livezilor cu ciresi, meri si pruni. Lelea Ana, ori badea Gheorghe, oameni cu frica de Dumnezeu, isi ureaza binete. Aflase si el de la oamenii acestia calzi si deschisi ca ”ziua buna, de la Dumnezeu este data”. Cum sa nu spui un ”buna ziua”? Orasenii nu sunt asa. Ei trec cu ochii inchisi unul pe langa celalalt. Ii placea sa ii asculte si ar fi stat la povesti cu ei, zile intregi. Dar meseria, timpul, nu il lasau. Aici, in lumea asta, il descoperise pe Americanul. Un batranel cu emigrase dupa razboi in America. Saracia, lipsurile l-au inpins sa isi ia lumea in cap. Si ajuns acolo si-a cautat de lucru. La o ferma, intrebase daca au sa-i dea ceva de munca. Fermierul a spus ca nu. Nu prea are bani cu ce il plati. Americanul, tanar fecior pe vremea aceea, vazu ca oamenii de la ferma sapau. Lua si el o sapa si se apuca de lucru. Munceste si fara bani. Vazand fermierul cat de harnic si de drnic de munca este l-a luat. S-a intors cativa anu mai tarziu, si-a cumparat pamant si si-a facut casa. S-a insurat iar acum batatura ii e plina de nepoti si stranepoti. Dar i-a ramas numele: Americanul. Intr-un sat vecin Alexandru il cunoscuse pe Ilie. Barbatul, intre doua varste era de o energie rara. Omul trebuia sa mestereasca mereu. Lucra si la combinat, lacatus-mecanic cam la 20 de km distanta si de acolo venea acasa, la lucru. Nu avea stare iar mainile lui harnice gaseau meru ceva de facut. ”Un om gospodar, numai daca nu vrea, nu are ce munci pe langa casa”. Ilie era pasionat de motoare. Toata ziua insuruba, desuruba, repara. Cumparase la un moment dat un tractor vechi. Ii lua motorul si il adapta la caruta. O transforma intr-o caruta fara cai. Doar cei de la motor iar lumea prin sat se minuna de aratarea aceea. Lui Ilie nici ca-i pasa. Cand aveam drum, isi lua nevasta si copiii, ii urca in caruta si ”da-i inaite! Pe aici ti-e drumul!” Ce daca oamenii se uita? Ei sunt pe jos, el in caruta. Nu-si toceste papucii si nici nu se umple de colb si de tina. Si nici nu poarta grija animalelor.
Alexandru pornise de dimineata din oras. Stia ca trebuie sa ajunga la margine satucului, la poalele padurii si avea o bucata de drum de strabatut pe jos. Pe ulitele satului mirosea a vara, ca in copilarie si cerul adanc, albastru era culcus pentru cativa nori albi, usori, ca niste pale de spuma. Trecu pe ulicioare. Ici si colo cate-o femeie batrana, trebaluia ceva prin curte. Cu zambete calde si senine dadeau buna ziua.
– Noah, da unde mereti? Haidati sa va dau niste mere de vara. Sunt atatea! Ii intinse cosul sa se serveasca.
– Ma duc la Eva. O cunoasteti?
– Da cum nu? Cine n-o cunoaste? D-apoi mereti tot inainte e ulicioara ceea. Batranica ii indica o ulicioara prafuita. Case modeste, iesind din iarba inalta si tufe de flori. Strabatu ulita si vazu casa despre care i se spuse ca ar fi sub padure. Mai avu ceva de mers. Lanurile de grau isi leganau talazurile cu nuante rosiatice de maci ori albastrui, de albastrele, ca o matase in ape. Gazele si fluturii pluteau in jur, traind efemera clipa cu bucurie. Atata viata si atata liniste deopotriva. In cele din urma ajunse. Nu simtea oboseala. Casa era mica dar totul fusese facut cu atata dragoste incat o simteai respinrand prin peretii ei usor albastrui. Curtea larga si cu iarba atat e fina il facu sa vrea sa se descalte. In ferestre avea muscate iar pe trepte petunii curgatoare. Gradinita de flori din dreapta portiteti arata ca Eva isi iubeste casa fi florile.
– Haide inauntru, il invita ea. Te-am asteptat. A fost greu drumul?
– Nu. A fost ca un vis. E foarte frumos aici la tine.
– Lumea se fereste sa stea la tara. Dar in natura, aici la mine, unde auzi fosnetul padurii din spatele casei , pasarelele ciripind si vezi lanurile din deal e atat de frumos ca nu m-as intoarce la civilizatia lor. Am de toate aici. Barbatul meu e harnic si a facut de toate. Avem fantana dar si in casa avem trasa apa de la fantana.
Alexandru o studie dintr-o privire. Cine ar fi zis, ca fata aceea frumoasa si usor nonconformista pentru vremurile acelea, o a se retraga la tara, la marginea padurii? Era imbracata intr-o rochie simpla, albastra cu flori de maci pe poale. In picioarele goale, purta niste sandale. Parul ei de culoarea alunei i se revarsa pe umerii bronzati.Nici o bijuterie nu stirbea frumusetea ei simpla. Incaperea era cat se poate de simpla. Mobilierul era mai mult rustic decat modern. Patul de lemn, masa cu scaune, un dulap cu vitrina , intr-un colt masina de gatit si frigiderul. Aveau si soba dar o foloseau doar iarna. Vazu si un televizor semn ca nu e rupta totusi de civilizatie. Ii pregati o cafea la ibric si il invita sa se serveasca din cosul cu fructe de pe masa. Puse cafeaua in cesti albe iar pe masa, amestecat cu aburii cafelei, plutea un parfum fin si imbatator ce venea de la garofitele puse intr-o vaza de sticla verde.
– Cum de ai venit la mine? Intreba ea.
– Mi-a povestit tata despre puterile tale. Vorbesc si oamenii din sat. Povesteste-mi cate ceva despre ele.
– Pa nu sunt puterile mele. Eu nu fac nimic special. Totul vine de la Dumnezeu.
Alexandru isi porni reportofonul si isi deschise agenda sa noteze.
– Povesteste-mi cum a inceput totul. De unde ti-ai dat seama?
– D-apoi, de tanara am fost atrasa de parapsiholgoie. Acum sapte ani, am citit o carte in care am gasit lucruri despre scrisul automat. Am incercat si eu. Prima data am reusit sa fac un punct. Apoi, oricat tineam eu pixul in mana si ma relaxam, hartia ramanea la fel de alba ca si inainte.Asa ca dupa multe incercari am renuntat. Intr-o vreme, ma imbolnavisem destul de grav. Nu era nici o cauza naturala a bolii respective. Asa ca am zis ca trebuie sa incerc din nou sa aflu ce am. Am pus din nou pixul pe hartie si de data aceasta am reusit. Am aflat ca imi face cineva niste farmece. O femeie din sat. In doua zile, ma facusem bine ca si cum nu as fi suferit niciodata. Asta m-a pus pe ganduri si am inceput din nou sa caut raspunsuri. Experimentele nu au durat mult si intr-o zi am descifrat pe hartie urmatorul text:” Nu mai cauta raspunsuri cu astfel de metode. Cere orice in numele meu si-ti voi da. ” M-am cam speriat. Nu intelegeam bine de unde vine mesajul si am incetat. Era ceva dincolo de mine si de lucrurile obisnuite. Nu stiam daca eram pregatita pentru asa ceva. Asa ca am renuntat la scrisul acesta.
– Si apoi, cum ti-ai descoperit puterile?
Apoi, nu stiu daca am eu vreo putere. Nu am bioenergie ori ceva. La scurta vreme dupa intamplarea asta, pe mama a apucat-o o durere de cap. Cumplita. Ii dadusem medicamente si o lasa putin. Apoi incepea din nou. La un moment dat, am simtit ca vreau eu sa o vindec. I-am pus mainile pe cap si durerea i-a trecut imediat. Ceea ce fac eu e mai mult decat bioenergie. E lucru dumnezeiesc.
– Ai avut si cazuri mai speciale?
– Pai mai speciale. Sora mea, a avut acum cativa ani un accident de masina. Stii, ea are un mic magazin jos, in sat si se duce sa isi faca aprovizionarea. A avut un accident care a adus-o in scaunul cu rotile. Nu mai putea merge si statea mai mult acasa. Am fost la ea si i-am facut cateva sedinte si in trei zile s-a intors la lucru. A fost mai mare mirarea cand oamenii au vazut inapoi la lucru, in spatele tejghelei. Toti oamenii care vin la mine, vin cu necazuri si dureri. Ii ajut si simt ca traiesc altfel cand vad ca se vindeca si suferinta le dispare. Asta e viata si bucuria mea de a trai. Eu nu fac afaceri cu puterile mele. Nu cer bani si nu stabilesc tarife ori vreo rasplata pentru ajutorul pe care il dau. Am mai spus. Eu nu vindec. Dumnezeu o face prin intermediul meu. Mi-a dat acest dar si sunt foarte fericita ca il pot da mai departe.Nu cred ca este bogatie mai mare decat a darui ceva fara a pretinde altceva in schimb. Acest lucru ma face mai puternica, mai buna desi am zile uneori, cand nu stiu din ce voi putea plati curentul ori cumpara de mancare.
– Eva de ce crezi tu ca ai primit darul acesta? Esti credincioasa? Mergi la biserica?
– Nu stiu de ce l-am primit. Poate pentru a-i ajuta pe altii. La biserica nu ma prea duc. Ma supara fatarnicia popilor. Ma rog acasa, in linistea casei mele, cu drag de Dumnezeu care mi-a facut darul acesta deosebit sa fac bine oricui imi cer ajutorul.
Alexandru se uita la fata ei limped esi deschisa. Asta e viata ei si e fericita. Ce fericire i-ar putea oferi in schimb, orasul in care a locuit? Eva isi aprinse o tigara si rememorara cateva intamplari din tineretele nu foarte indepartate. Se uita la ei, c u ochii ei de culoarea ciocolatei. Cine ar fi zis ca baiatul acela slabut, din vecini, va ajunge mare ziarist la oras? Alexandru si ridica. Il conduse pana la poarta. ”Aici e paradisul”, gandi el in tip ce pasarelele ciripeau vesele in fosnetul padurii ce incepea in spatele casei. Cobori pe drumul prafuit spre sat, bucurandu-se de fluturii ce pluteau peste ierburi si peste lanurile de culoarea aurului fierbinte. Un batranel aduna gainile intr-o curte. Il vaz pe tanar si se apropie de gard.
– Noah buna zua! Ai fost la Eva noastra?
– Da. Buna ziua!
– De treaba femeie! Si eu am fost acum un an. Nu ma putem purta de un picior de la reumatism. Numa tri sedinta mi-o facut. Am simtit ase, ca neste furnicaturi. Apoi o caldura linistitoare. Si mi-o trecut. Nu mai am nimic. Umblu la sapa si la coasa si ma simt in putere. Sa-i dee Dumnezeu sanatate ca mult bine mi-o putut face!
Caldura aceea linistitoare, o senzatie fluida o simise si el stand in preajma Evei. Ajunse la sosea. Tumultul si vacarmul vietii il izbira intr-o clipa si il smulsera vijelios din visare. Ajuns in redactie isi puse o cafea si se lasa pe scaun. Isi privea agenda si pixul. Nu avea in minte randuri de scris. Doar cuvintele Evei si caldura aceea linistitoare pe care nu o mai simtise nicaieri.

Amintiri din alte vieti


Dorm profund si intreaga mea existenta e proiectata in vis ca si cum lumea adevarata s-ar desfasura acolo. Vad un camp inverzit si dealuri. E vara. Imi vad bocancii de piele maronie rascolind praful drumului serpuit ce trece pe la marginea unei localitati. Stabatusem cateva ulite printre case cunoscute, pana sa ajung aici. Mirosuri de ierburi calde si de praf. ”Visul acesta l-am mai visat”, imi zic. Atmosfera e cetoasa, ca intr-o fotografie sepia. Nu vad culoarea cerului dar nu e important. Sunt un barbat. Am vreo 30 de ani. Parul mi-a crescut, negru si ciufulit. Port uniforma verde. O ranita militara in spate. Sunt obosit dar drumul si dorul ma poarte cu energie nabanuita spre casa. Ma opresc la poarta unei case. O casa de caramida, cu acoperis rosu. O curte mare, cu iarba verde si fina. Femeia tanara poarta batic de sub care ies doua cozi grele. Ma intampina cu bucurie si lacrimi in ochi. Imi inlatuieste gatul cu bratele iar in piept emotiile sunt tulburatoare. Ii raspund gestului ei. In spate, iesit din usa casei, un tanc descult, de vreo 5 anisori, cu ochii negri cabune ne priveste curios. Nu stie cine e strainul care o imbratiseaza pe mama. Ar vrea sa se apropie. Ezita. Femeia se intoarce si il ia in brate, intr-o noua imbratisare cu mine.
– A venit tata. S-a intors din razboi! E tata. Nu ai teama. Spune ea cu o voce blanda, cunoscuta.
Simt o mare pace in care doar vibatiile inalte ale sufletului, ca niste coarde de lira, mai tremura inca.
Ma trezesc. M-am intors acasa din razboi!
Ma dezmeticesc ca a fost doar un vis. Dar atunci, de ce simt emotiile acelea inca vibrand, acorduri inalte de lira? Vreau inapoi in lumea aceea insa zorii zilei revarsa atata lumina incat inchide drumul spre vis.

Perversitatea producatorului si consumatorului de media


Fenomenul media a iscat in ultima vreme foarte multe controverse prin maniera ipocrita si periculoasa in care prezinta informatiile. Presa scrisa ori audio-vizuala ii oripileaza pe unii in timp ce altii isi satisfac cultura ori divertismentul la televizor. Aud tot mai multi oameni spunand ca nu se mai uita la televizor, in timp ce altii butoneaza telecomanda pentru stiri de senzatie, scandaluri si telenovele. Zilele trecute faceam un comentariu pe blogul lui Mircea Vladut. M-am gandit sa il aduc si aici si sa va invit la o discutie.

”Cine detine informatia, detine puterea”, spun chinezii. Informatia inseamna in paralel si multa dezinformare si manipulare. La stiri, cand jurnalistul prezinta informatia precizand punctul lui de vedere nu mai avem o informare ci un comentariu, care e subiectiv si mai mereu tendentios.Cand mi se serveste un comentariu numit stire, inseamna ca sunt dezinformata. Pe mine, nu ma intereseaza opinila jurnalistului ci faptele, asa cum sunt.

Ce reprezinta puterea? Bani si si influenta, in sensuri largi. Jurnalistul care prezinta informatia este angajatul unui trust de presa, al carui propietar, mai putin expus, are influenta majora prin politica firmei. Tine cu un partid ori face parte din el, are niste prieteni ce trebuie protejati, vrea sa rezolve niste afaceri, ori se protejeaza el insusi. Trustul, produsul media e doar un instrument cu care el isi atinge scopurile. Jurnalistul, redactorul reporterul, editorul, directorul de programe, sunt oameni care trebuie sa fie integri, pentru ca ei sunt expusi public. Lor li se inoculeaza ideea ca tot ce fac ei ca oameni de media serveste interesului public. Aiurea. Serveste patronului care isi consolideaza pozitia, isi creste puterea. De cele mai multe ori, jurnalistii sunt total neinstruiti in domeniile in care activeaza. Dar nici nu se obosesc sa se informeze suficient, fie din lipsa de timp, avand termene limita de predare a materialelor foarte scurte, fie din superficialitate, considerand ca un material trebuie sa aiba numai forma nu si continut.

Stirile pozitive intr-un ziar ori pe posturi radio ori tv trebuie sa detina ponderea. Daca nu, creeaza o stare de depresie si de psihoza a maselor. CNA-ul ar trebui sa monitorizeze asta si sa nu permita abuzul de stiri negative. Ce lucruri pozitive pot afla romanii la televizor? mai nimic. Totul merge rau, statul face abuzuri, infractorii s-au inmultit, oamenii o duc tot mai rau, politicienii fac circ si nu se ocupa de iesirea din criza ci parca in adin o intretin. Care este starea psihica a telespectatorului sau a consumatorului de media? Una depresiva. Media le serveste niste idei iar el, e dezarmat in aceasta lupta zilnica privind cum totul se naruieste in jurul lui.

Exista cativa jurnalisti care si-au construit profesionalismul in timp si creeaza materiale de calitate iar opiniile lor au greutte. Acestia sunt insa putini si reprezinta exceptia care confirma regula.

Si ultimul aspect pe care il abordez este motivul pentru care avem ”stirile de la ora 5”. Ma refer cu sensul larg, de stiri de senzatie cu crime violuri si alte infractiuni de parca Romania ar fi paradisul infractorilor. Psihologii care se ocua de media, au constata ca exista o anumite perversitate a publicului. Nu recunoaste ca il atrag stirile acestea ori emisiunile cu infractori,si cele cu scandaluri cum nu ar recunoaste ca se uita la filme XXX ori la reviste de acelasi gen. Emisiunile acestea fac rating iar articolele de presa tiraje. Cand faci asta ca sa se vanda ziarul ori sa ai mai multa audienta e ca si cum ai face dragoste pe bani. Se numeste prostitutie de presa. Si daca tot suntem orientati spre ideile acestea, de la abordarile jurnalistice de acest gen, pana la emisiunile in care apar prostituate pe post de animatoare ori de decor, ori de subiect de amuzament pentru realizatori, nu e decat un pas. Banuiesc ca acum intelegeti de ce media romaneasca e asa. De ce lumea se uita din ce in ce mai putin la televizor, iar lumea presei scrise e in declin de destul de multa vreme.