Sub semnul destinului


(fragment din romanul Focuri)

In cartierul oriental, viata parca zvacneste chiar si in orele tarzii. Dupa perdele, cineva, fara somn, sta mereu de veghe pentru a avea pregatite barfele pentru a doua zi. Un fel de reporteri de serviciu pentru un editia locala a unui ziar oral. Nimeni nu poate misca nimic fara sa se afle totul, in detaliu, in aceeasi zi. Linistea noptii fu sparta de voci rastite. ”Deschideti! Polizei!” Bubuiturile rascolira intunericul. In blocul sau, o trupa speciala de politie sparsese usa unui pakistanez de la etajul trei. Strigate, tipetele unei femei, probabil femeia barbatului, plansetele copiilor. Pakistanezul avea trei copii mici. Era cunoscut drept un om asezat si nu facuse niciodata, nimic rau de cand locuieste in cartier. Ibrahim se ridica din pat si se duse la fereastra. Figura sa cu trasaturi europene se profila prin lumina ce patrundea discret de afara. Avea parul negru, cu putine fire albe desi el nu si-l vopsea niciodata cum fac altii. Natura fusese generoasa cu el in privinta asta daca la 50 de ani, mai vea parul des si doar usor incaruntit. Nu se vedea mai nimic. Din geamul apartamentului sau ce dadea spre parc, zari niste flashuri albastre ce puneau nuante stranii vegetatiei din jur. Cateva pasari speriate se agitara prin copaci. Auzi fereastra de la camera baiatului sau. O fi deschis sa se uite. Intra in camera si vazu perdeaua fluturand. ”Ce s-a intamplat? De ce o fi plecat pe ascuns?” Tanarul sarise de la etajul 1 si disparu in noapte. Batranul mai auzi o masina demarand. In acelasi timp, soneria de la usa suna insistent. Deschise. In fata sa mai multi politisti. Se sperie.
-Buna seara. Il cautam pe fiul dumneavoastra.
– A plecat, spuse Ibrahim cu voca scazut si tremuranda. Ce s-a intamplat?
– Trebuie sa stam de vorba cu el? Stiti unde este?
– Nu. Nu mi-a spus nimic. Stiu doar ca a plecat.
Politistii comunicara informatiile prin statie, semnalmentele si detalii despre masina tanarului. Aveau mandat pentru perchezitie. Rascolira casa. Din camera lui Husso, luara o cutie. Nu vazu ce. Vecinii incepura sa iasa pe la usi dar au fost trimisi imediat in interior. Ii luara cateva declaratii iar apoi plecara. Il suspectau pe Husso ca s-ar ocupa de droguri. Batranului nu-i venea sa creada. Fiul sau fusese dificil intotdeauna si isi alegea anturajele nu tocmai cele mai selecte. Uneori participa la batai prin cluburi incat in multe primise interdictia de a mai intra. Chiar pana acolo sa fi mers cu prostiile? Sa isi riste libertatea? Putea avea orice, l-a sprijinit mereu, i-a dat bani de buzunar sa nu fe nevoit sa faca lucruri necinstite.Iar acum, el il facuse de rusine. O rusine pe care nu o va mai spala niciodata, pnetru ca oamenii acestai, intre care locuieste, nu vor uita niciodata noaptea asta.
Ibrahim nu a fost niciodata un om bogat. Harnic si la locul lui, ajuns in Germania venind din Malatya, o regiune frumoasa a Turciei. A vandut totul si a venit aici sa inceapa o viata noua si sa dea copiilor o sansa mai buna in viata. Si-a facut o situatie decenta. Husso, baiatul cel mare in schimb i-a umbrit mereu bucuria si linistea ultimilor ani. Parca nu ar fi fost al lui. O vedea pe nevasta-sa cum se intristeaza si plange pe ascuns. Ce putea face? Pentru el, Germania, a fost ca un pamant otravitor in care a crescut, o planta toxica. Prietenii, bautura, dorinta de a avea si a arata ce poate, l-au impins la toate acestea. Are 26 de ani. Nu mai avea multa putere asupra lui aici. In Turcia, ar fi fost altceva. I-ar fi aplicat cate o corectie de nu s-ar fi vazut. Prabusit pe scaun, cu capul in maini, batranul privea fix spre podea. In sufletul lui plangea in hohote de durere si de rusine. Asta e calvarul lui. Ceilalti doi baieti, sunt alt aluat. Blanzi, cuminti, respectuosi. Cel mic e la scoala, celalalt e la facultate.
Trecura patru ani din seara aceea. Husso fusese prins in cele din urma si arestat dupa o urmarire ca in filme. Facuse inchisoare si nu mai dadu pe acasa, de rusinea cunoscutilor si a parintilor. Se muta in alt oras. Nimeni nu mai stie de el iar batranul nu vorbeste despre el niciodata. Cand este intrebat se face ca nu aude. Nefericitul pakistanez peste care au tabarat politistii din eroare si i-au daramat usa, a primit despagubiri. Oamenii spun ca peste o suta de mii de euro. Dar aici, in cartier, sumele nu sunt niciodata cele reale. Ceva tot o fi primit ca in scurt timp si-a cumparat o masina mare, sa-i incapa copiii. Pakistanezul fusese multa vreme tinta ironiilor. Avea o bicicleta cu ”atas” in care isi punea tancii si mergea cu ei la plimbare. Acum, avea o masina mare, incapatoare in care isi urca trupa si nevasta ai caei bratari aurii ii zornaiau pe incheieturile mainilor.
Ibrahim veni ca in fiecare zi de la serviciu, 2 kilometri pe jos. Nu-si permisese niciodata masina. Casa si familia erau pe primul loc si apoi, nu era sigur ca si-ar fi dorit vreodata sa conduca o masina. Intra in cafenea si saluta cei cativa clienti. Vreo doi erau la aparatele electronice sperand in castiguri fabuloase iar altii doi discutau linistit la o cafea. Arunca o privire spre tabloul lui Ataturk, pus la loc de cinste. Nu exista turc adevarat care nu are undeva o poza sau un simbol reprezentandu-l pe acest mare om. Candva se mandrise ca era unul din descendentii lui, chiar daca dintr-o ramura mai indepartata. Ispravile baiatului il facura insa sa plece fruntea. Se aseza obosit la masa, cu picioarele incrucisate sub scaun. I se fedea talpa pantofilor roasa in vreo doua locuri. Se imbraca mereu modest dar ingrijit. Lua rasfoit ziarul si ceru un nescafe. Nu era fumator si nu ii intelegea pe cei care fumeaza dar ii tolera. La televizorul urias era emisiunea lui preferata. Ezra Erol, facea casatorii in direct si nu realiza de ce, asta il pasiona. Vedea acolo destine, din toate colturile Turciei, intersectandu-se, oameni care pana atunci nu stiau unii de existenta altora, ca se intalneau si la scurt timp, dupa discutii de cateva zile, se casatoreau. Cine ar fi crezut pana nu demult ca se va ajunge la asta. Casatoriile aranjate de parinti incep sa nu mai fie respectate. Dar daca ei erau fericiti. Poate e mai bine asa. El e un alevit si toleranta i-a fost insfulata de casa. Dar sunitii sunt alt soi de oameni. Ei se cred ingaduitori insa toleranta lor nu e atat de toleranta. Chiar si aici isi tin femeile in reguli stricte, pe cat pot, ca in Turcia.
-Ibrahime, joci un joc? Barbatul il invitase la o partida de carti.
– Da. Suntem patru?
Se asezara si jucara, fara patima, asa cum ar face un rebus ori ar citi o carte. Miza era mereu consumatia care se limita la cate un suc ori o cafea. Nimeni nu avea bani de mize mai mari. Aruncara privirea pe fereastra si il zarira pe pakistanez intorcandu-se cu masina plina de copii si de pachete. Nicunul nu ii putea suferi pe pakistanezi. Ibrahim spuse scazut, suspinand.
– Cum se pot imbogati unii pe nefericirea altora!

Posted on 28 Decembrie 2012, in Cafeneaua turceasca and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink. 15 comentarii.

  1. Vezi tu dragă Gabi?
    Habar nu am de ce acest autor pripăşit prin Romînia a publicat la Polirom deja trei cărţi.
    http://www.polirom.ro/catalog/autori/o-ceallaigh-philip/
    Am citit două dintre aceste cărţi şi te asigur că povestirile tale, sunt mult mai bune.
    Aştept să te văd cît de curînd posibil, la o lansare de carte la care să-mi dai un autograf.🙂

    • Tibi draga, cu atatea incurajari musai sa iasa cartea asta.🙂 Scriu in fiecare zi cateva pagini…uneori chiar mai multe. O sa ma uit imediat pe link-ul pe care mi l-ai dat. In ce privestea lansarea sper sa reusesc pana in vara. Despre autograf, nici nu se pune problema. Primul meu autograf de scriitor, va fi cel pe care ti-l ofer tie. Esti cititorul meu cel mai fidel si m-ai incurajat si cand scriam la un nivel mai scazut.:)
      Am vazut. Interesant personaj. O sa incerc sa vad cun scrie.

      • Acest autor scrie comercial şi este inegal. Are pagini superbe pierdute într-o mare de banalităţi. Descrie prea mult locuri comune, locuri care plictisesc orice cititor avizat; şi atunci cînd inspiraţia î-l părăseşte, recurge la clişee care asigură audienţă discutabilă: perversiuni sexuale; limbaj licenţios. Plus de asta, nu excelează în analize de tip social. A trecut ca gîsca prin apă, prin prea multe ţări şi nu a priceput nimic din cultura ţărilor în care a trăit temporar. Mă opresc aici cu părerea mea despre dumnealui.
        Aştept cartea ta; sînt sigur că voi avea ce citi şi eu, şi alţi doritori de literatură bună.
        Ţuc, hug, şi Revelion fericit.!🙂

  2. Stii ca imi plac povestile tale. Poate si fiindca ne asemanam cumva in felul de a-i descrie pe oameni si necazurile lor. In special necazurile. Cele marunte, de zi de zi. Dar si cele mai mari, care le schimba definitiv vietile…

    • Pentru mine, lucruri marunte, aparent neobservate pentru altii reprezinta lectii de viata, portrete, intampari. Eu sunt un observator. Daca merg pe strada nu vad oamenii. Nu sunt genul carcotas, barfitor ori ironizant. Sunt constienta ca destinul meu s-a intersectat cu al lor, intr-un anumit punct, dintr-un anume motiv. Acum am timp sa scriu, ca am o minivacanta.🙂 recuperez ce nu am scris in timpul anului.

  3. Chiar ma gandeam cu usoara tristete la generatia lui Ibrahim, generatia care a respectat atat de majoritar principiile lui Ataturk, din care fffff multi au plecat din Turcia in ultimii 20 de ani, si ai caror copii au avut dificultati reale de adaptare in maj tarilor in care au ajuns, (pt ca exista date statistice destul de clare chiar la nivel international, nu numai pe UE despre generatia 2 de imigranti care vin ca copii mici alaturi de parintii lor, sau chiar care se nasc acolo in noua tara, si din care destui de multi, adica prea multi fata de medie, ajung sa aibe probleme, desi probabil cauzele sunt multifactoriale, plus nu se restrang la persoane din culturi real ff diferite, gen musulmani veniti in UE, e vorba si de oameni din culturi relativ apropiate de cea unde au ajuns, de ex mexicani mai recenti in SUA, chiar prin locuri care mai de mult erau chiar mexicane si si au o populatie mexicana stabilita de mult timp acolo…desi exista cateva exceptii notabile pe unii asiatici, chinezi si japonezi, unii coreeni, care sunt real disciplinati si pt care respectul fata de „batrani” si autoritate in general este deosebit de inradacinat…pe romani efectiv nu am citit statistici, pt ca romani au emigrat relativ putini fata de alte popoare asa la nivel istoric, pana ff recent, abia in ultimii 15 ani mai mult, desi a mai existat un mic val pe la 1900 mai mult din Transilvania catre SUA statelor de nord-centru, insa nu am gasit statistici in legatura cu ei, desi or fi, dar nu sunt asa gasibile din prima cum ar fi cele legate de alte popoare care au emigrat mult mai masiv, plus in mod aproape organizat, in valuri real uriase in ultimii cam 150 de ani, plus care au format si comunitati destul de largi unde chiar se puteau face statistici, nu erau asa de rasfirati ca maj romanilor care au emigrat)…

    …si uite cum in ultima vreme pana si in Turcia se iveste din ce in ce mai mult o oarecare miscare catre extremism, adica un fel de abandon al idealurilor lui Ataturk, plus si din copii celor din generatia lui Ibrahim care au ajuns prin alte parti, destul de multi functioneaza cam marginal. Zau…mi s-a facut oarecum mila de Ibrahim, pt ca efectiv chiar am vazut si eu cazuri din astea destul de triste, si efectiv e aproape nerezolvabil, nici cu cea mai buna intentie e ff dificil rezolvabil, pt ca in mod real eu cred ca atunci cand cineva emigreaza se modifica ceva atat in locul pe care il lasa in urma, cat si in locul nou unde ajunge, si nu e chiar asa de clar simplu aritmetic gen pierdere/castig plus si minus, e o modificare poate mai complexa, o schimbare aproape asa ca de transmutatie dintr-un fel de particula fizica in alta, (ma rog, eu nu ma pricep la fizica din asta complicata + imi dau seama ca e oarecum la nivel speculativ SF ce scriu eu, NU e ceva real stiintific !), dar efectiv asta nu are decat cum sa afecteze copii prinsi la mijloc, fie ca unii raman in urma, cum sunt destui de multi in Romania, fie ca unii pleaca cu parintii…

    …am citit ca japonezii din America chiar au NUME diferite pt a descrie prima generatie de imigranti acolo, a 2-a, a 3-a, si a 4-a, ca si cum efectiv isi dau seama ca sunt altfel, cu totul altfel, asa ca identitate si personalitate culturala, fiecare din aceste generatii, atat fata de japonezii din Japonia cat si fata de cei deja din SUA, cat si ei unii dintr-o generatie fata de altii din alta generatie de imigranti.

    • Rudolph, mi-ai scris multe idei aici. Incep cu batranul Ibrahim. Chiar ca are o poveste trista. A fost si este un om onorabil, a carui imagine a fost patata de atitudine rebela a fiului sau. Oamenii nu il acuza dar el mereu se simte stingher intre cunoscuti. Despre principiile lui Atatturk, nu as crede ca sunt lasate in dizgratie deloc. Dimpotriva. Apoi, tinerele generatii, copiii emigrantilor invata sa se adapteze. Cei nascuti aici nu au probleme de adaptare. Pentru ei asta e tara lor si limba lor de baza este germana nu turca. In ce-i priveste pe cei veniti din Turcia, in copilarie, ei vor avea o problema de identitate. Situatia e delicata. Chiar si Ahmet face parte din generatia asta. Ei nu stiu cu precizie la ce sa se raporteze. Cand devin adulti nu stiu care e tara lor. Unde se simt acasa. Sunt niste generatii dezradacinate. Cat sunt inca in scoala, existe diferite programe de integrare. Cel putin in zona in care locuiam eu. Au si fundatii care au acelasi scop si sunt sustinute de stat.
      Mi s-a parut interesant ce spuneai de generatiile de japonezi emigrati in America. Asta nu stiam ca sunt cetegorisiti dupa perioada de emigrare, pe valuri.
      Per ansamblu, soarta emigrantului nu e simpla nicaieri si fiecare vine cu o poveste in urma. Asa cum spunea Gina, intr-un coment la una din postarile acestea, ” e o lume pestrita in care fiecare se straduieste sa supravietuiasca acestei perioade de criza”. E o radiogafie cumprinzatoare in cuvinte putine.

  4. Povestea este interesanta… Pentru ca traiesc in Germania si mai aud si eu despre cum si dupa ce principii traiesc turcii, pachistanezii sau cei din Iran sau India, nu ma mira nimic!
    Nu prea cunosc regulile religiilor sau sectelor islamiste, dar Alevi – asa cum este descrisa aici – http://dli.ro/comunitatea-alevi.html îmi intareste inca o data mai mult convingerea ca sunt o norocoasa, ca m-am nascut in Europa.

    • Nici eu nu stiam prea multe acum un an. Dar invat mereu. Acum sunt la faza de istorie otomana, sultanii de harem, economie si politica actuala.🙂 Mai dureaza putin si iau lectii de limba turca.

  5. O să fiu sinceră de tot, Gabriela- nu știu din ce motiv n-am mai trecut în ultimele luni „pe la tine„, așa că lecturile mele sunt sporadice. Nu știam că pregătești un roman. O să mă abonez și eu, ca și Tibi.

    Eu citesc, vizualizând. Ți-am urmărit personajele secvenței de astăzi.
    Ai o tehnică a introspecției foarte specială. Îmi place Ibrahim, mă doare durerea lui-
    „ Prăbușit pe scaun, cu capul în mâini, bătrânul privea fix spre podea. în sufletul lui plângea în hohote de durere și de rușine.„

    Ai adunat în două propoziții nu doar durerea unui om, ai „plâns„ durerea unui neam.
    Am citit undeva că obrazul poartă urma lacrimilor neplânse.

    Peste tot există „reporteri de zi și de noapte„, personaje înguste, care se hrănesc din nefericirile altora..

    De alaltăieri încoace, sunt cititoarea ta atentă!

    • Draga Gina, am incept sa scriu romanul acesta la sugestia unui cititor rafinat, Daniel Onaca, ce mi-a sugerat sa scriu despre emigrantii turci. Scrisesem cateva povestioare. Pe urma, povestea lui Ahmet m-a impresionat foarte mult. Desi lucrez de putin timp la proiectul acesta, cred ca doar din luna decembrie, am scris destul de mult si de repede, ca si cum toate povestile abia asteptau sa apara. Uneori chiar si sub presiunea rugamintilor citittorilor curiosi sa vada ce urmeaza. Profit de scurta vacanta pe care o am si scriu, citesc, invat, fac notite, ca sa fiu informata. De cand am venit in Germania nu am postat des pntru ca nu am prea avut timp, deci nu ai pierdut nimic din ce am scris. Nu era important. Lucram in cafenea multe ore, 10-16 ore pe zi, inclusiv duminicile. Ba chiar am fost singura o perioada, cand seful meu a fost plecat in Turcia. La un moment dat a trebuit sa plec si schimbarea jobului cu unul mult mai bine platit si cu mai putine ore de munca mi-a dat timpul necesar. Poate si retragerea asta temporara a avut efectul ei, pentru ca acum scriu altfel decat o faceam inainte. Pe lumea asta, lucurile au rostul lor. Eu am invatat sa nu ma mai impotrivesc destinului si sa merg inainte pe calea mea inainte. Unii m-au intrebat:” De ce scrii despre emigrantii turci si nu despre cei romani?” Pentru ca asta cunosc. Scriu despre ceea ce stiu. Poate cand o sa stiu despre emigrantii romani o sa scriu despre ei. ”Dar de ce scrii despre turci? Ai uitat ca au fost asupritori, ca romanii au avut de suferit?” Eu scriu despre oameni, despre oamenii acestia ale caror povesti de viata merita cunoscuta si care ne dau o alta perspectiva asupra lumii orientale. Cat despre lansare, banuiesc ca va fi spre vara. Nu stiu exact dar cu siguranta o sa primesti caretea mea. Cu mare drag..

  6. Cred că ai făcut cea mai potrivită alegere, Gabriela, scriind despre ceea ce înțelegi foarte bine, mai ales , dacă ai în preajmă niște modele.
    Cred că asemenea lucruri vin de la sine- nu ne alegem ce să ne placă- se întâmplă, pur și simplu!
    Îți spuneam că am niște prejudecăți în legătură cu turcii- vezi tu, an de an, am citit cu elevii mei poeme mai din literatura noastră „Scrisoarea III„, ”Pașa Hassan„ etc. când citesc, eu recit, mă implic sufletește, este ca și cum faptul istoric se petrece atunci, acolo, sub ochii mei.Eu m-am cantonat de asemenea secvențe. Și pe balada despre Constantin Brâncoveanu.
    Sigur că lumea s-a schimbat, sigur că întâmplările sunt altele.
    Tu, grație locului de muncă, vezi cum sub ochii tăi se scrie o altă istorie, nu contează secvențele trecute.Sau contează așa cum simți tu că îți este necesar să conteze.
    Te înțeleg foarte bine ! Și-mi place, de fapt, nu știu dacă verbul potrivit este „ a plăcea„, este ceva mai profund.
    Spor la treabă!

    • Gine, scriindu-ti tie, vorbind cu tine, le vad pe toate profesoarele mele de limba romana, din scoala generala pana la liceu, niste femei care mi-au fost foarte dragi si pentru care am fost, cel putin asa mi-ar place sa cred, una dintre elevele pe care nu o uita niciodata. Unul dintre visurile mele de adolescenta, a fost sa fac facultatea de filologie, pasionata fiind de literatura si de limbi straine. Acum, vorbesc, in afara de limba romana, trei limbi straine. Tata m-a vrut inginer constructor. Am avut o capacitate de asimilare uimitoare. Am citit foarte mult, cred mii, zeci de mii de volume. A fost o pasiune devoratoare. Dar viata m-a purtat pe alte drumuri. Am mai spus cuiva. Nu sunt o femeie bogata. Dar bogatia mea consta in viata pe care am avut-o si in oamenii pe care i-am intalnit, in felul in care pot eu percepe lumea. Asta imi da acum posibilitea sa scriu acum povestirile acestea.
      Eu nu am incrancenarea stramosilor care au suferit sub dominatia otomana. Nu am nici sovinism. Sunt mai mult un observator al unor realitati. Istoricii nu vor scrie niciodata despre sentimente. Eu vad viata prin prisma emotiilor.

  7. Da!
    Este ceva extraordinar să ai șansa să te îmbogățești prin oamenii pe care îi cunoști, nu știu care sunt, dacă sunt legi/reguli care „dictează „asemenea situații.
    Știi cum se zice- ești ceea ce mănânci/ceea ce citești/ceea ce iubești.
    Mai cu seamă, cred eu , ești ceea ce se „scoate„ din sufletul tău. Aceeași persoană poate fi „văzută „ în „n„ feluri. Probabil funcționează niște chimii- ne întâlnim, ne oprim, stăm , mai mult, mai puțin și drumurile continuă.
    Nu spun vreo noutate.
    Îmi plac prieteniile pornite din interior, lipsite de orice semn de interes. Am două prietene – cu una dintre ele nu m-am văzut din anul II de facultate, vorbim la telefon, ca și cum ne-am despărțit aseară.
    Și aici, în spațiul acesta – numească-se cum se va fi numind el- „am cunocut„ câteva „suflete„, așa cred eu- sufletul se simte, da, sunt mai bogată.
    Știi ceva? de câteva zile, tu m-ai îmbogățit!
    Mă înclin recunoscătoare!
    îl „știu „ de acum și pe Ibrahim!

    • Draga Gina, ma umple de bucurie ce imi spui. Atunci consider ca ne-am imbogatit reciproc. In general, evit oamenii pe care nu ii pot simti cu sufletul. La tine am simtit ca ai foarte mult suflet, o pasare a inaltimilor interioare. Sa fie aceasta prietenie intr-un ceas bun. Te imbratisez, cu drag.
      Despre prietene, am si eu astfel de prietene. O fosta colega, jurnalista, careia i-am indrumat primii pasi in cariera, de cum intru in tara, nici nu am ajuns acasa, ma suna si stam ore in sir la povesti. Nu am vazut-o de 12 ani dar parca doar ieri ne-am despartit si continuam o discutie neterminata.🙂 Viata! Imi spune:” Acuma eu povestesc, da? Si tu asculti. Apoi imi spui ce a vrut sa zica cu asta”. Si Ioana imi povesteste….. ”dar de unde sa stiu eu Ioana, ce a vrut sa zica? Nu am fost acolo.” ”Da, dar tu stii totul ca si cum ai fi fost. Intotdeauna mi-ai spus exact. ” :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: