Daily Archives: 24 decembrie 2012

Primiti Craciunul in casa?


Doamne cata treaba au femeile la tara in saptamana Craciunului! Dupa ce au terminat curatenia, se pun pe gatit si pe copt in cuptor. Cozonaci, paine, prajituri, sarmale, racituri. O multime de bunataturi. Si toate trebuie pregatite iar in ajun, cand toate sunt gata si toti se aduna acasa, asteapta colindatori. Intai cei mici si veseli, cu glasurile lor cristaline si ochisorii stralucitori. Apoi, tinerii iar mai incolo, varstanicii. Bunica, o femeie subtirica, cu parul candva blond dar acum incaruntit si ochii albastri cat cerul de primavara o lua pe fetita de cativa anisori la o vizita scurta la neamuri, in alt sat. Era imbracata frumos, cu un paltonas rosu, la gat un fular alb, pufos iar in cap o caciulita alba pe care mama prinsese o floare rosie tricotata, ca un mac. Se duceau sa vada o verisoara micuta de cateva luni, o alta nepoata a bunicii. Si ii pregatisera un cadou. Acolo, in vizita, nu a prea fost mare lucru de facut. Micuta era un bebelus obisnuit. Plangea din cand in canda iar mama, protectiva, o lua in brate. Aveau si un brad in casa dar parca nu era atat de frumos ca si celalalt pe care mama si tata il asezara in camera mare. Timpul trecea repede si crezu ca bunica a uitat sa mai plece.
– Mama Reghina, nu mergem si noi acasa? Intarziem la colindat.
Batranica se uita spre nora ei, zambind si apoi spre nepoata.
– Amu merem. Se ridica, le ura sarbatori fericite tuturor celor ai casei si se porni, cu nepotica de mana. Nepotica, o fetita cu parul rosu si ochii ca doua margele de diamant negru.
– Dar mai stii colinzile? Bunica intreba asa, de curioasa, desi stia ca momentul era prea important ca fetita sa fi uitat ceva.
– Bineanteles ca le stiu. Stii doar ca am repetat in fiecare zi.
– Noah, atunci e foarte bine.
Autobusul le lasa in statie, la cativa zeci de metri de casa. Locuiau la ”drumul tarii”, adica pe soseaua nationala ce traversa satul. Zapada era inalta, pana la stresinile caselor, cel putin asa i se parea fetitei. Intrara in curte printre nameti. Bunicul ii daduse de-oparte si facuse carari, dar pentru o fetita de o schioapa nametii erau ca niste munti. Casa bunicilor, era vopsita intr-un galben cald iar geamurile si usile vopsite in verde. Parca era casuta din povesti, pusa acolo in decorul acela alb.Bunicul le astepta zambind vazand emotia nepoatei.
– Am crezut ca nu mai viniti. De ce-ati sezut atata?
– Am stat un pic de vorba. Dar nu mult.
– Bine ca n-ati intarziat.
Fetita mai dadu o fuga in camera si verifica bradul. O multime de globuri colorate si ghirlane scantaiatoare pusesera mama si tata in brad. Iar lumanarile, adevarate, ardeau dand o lumina calda si blanda. Nu a venit mosul. A zis mama ca vine cand e la colindat dar a crezut ca poate mosul s-a grabit si el si a ajuns mai repede.
– Gata de colinda? Intreba bunica. Nu pentru ca nu ar fi stiut, dar testa gradul de emotie al micutei s se bucura odata cu ea. Uite, ti-am pregatit aici o traistuta in care sa pui colaceii si nucile.
Gata bunica.
Afara, se intalnira cu cativa copii din vecini, si ei cu bunicile ori mamicile. Zapada scanteia in lumina slaba ce venea de la becurile de pe stalpii rari de telegraf. Parca acolo se rasturnasera gramezi de diamante iar aerul rece le facea sa scartaie ascutit. Incepura de la prima casa. Intrara in curte iar bunicile ramasera la poarta razandu-le chipul si sulfetul de inocenta lor.
– Primiti cu colindaaaaaa?! Primiti Craciunul in casa?!
– Primim, primim!
Si incepeau in cor:
”Afara ninge linistiiiit si-n casa arde focuuul
Iar noi pe langa mama stand, demult uitaram jocul
E noapte, patul e facut, dar cine sa se culceee,
Cand mama spune de Isus, cu glasul rar si dulceee…”
Si cantau toata colinda iar gazdele, cei care ii primeau pe micii colindari tremurau de emotie si bucurie, traind odata cu micutii, frumusetea sarbatorii Craciunului.
– Multmim de colinda. Cine v-a invatat?
– Bunica..mama…
– Foarte frumoasa a fost. Sa veniti sa ne colindati si la anul tot atat de frumos. Bine?
– Daaaaaa!
-Dar ceva in straituca sa va dam?
-Daaaa!
Si gazda le intinda cosul cu colacei facuti din aluat de paine, in cuptorul de lut, ori nuci, mere, portocale. Ii serveste cu prajitura iar bunicile, in poarta, sunt omenite si ele. Cand straitucale au fost pline, s-e intorc acasa.
Acasa, bucurie mare. Mosul venise si lasase sub brad o multime de pachetele si cutiute.
– Dar mami, tu ai vazut cand a venit mosul? A intrat pe usa?
– Nu stiu, draga mamii. Nu am vazut ca eram ocupata cu masa.
– Cred ca pe horn nu a putut intra. E foc in soba si s-ar fi ars. Cum de nu l-ai vazut?
Mama si tata zambeau, uitandu-se unul la celelalt. Zambetul acela, complice, l-a inteles fetita dupa ani si ani. Sa fie patruzeci de atunci?
In satul acela, in casa bunicilor, galbena cu ferestrele si usile verzi, se intoarce gandul ei acum. Acolo, erau mama si tata si bunicii. Acolo traiau oamenii toti, toti cei dragi si cunoscuti. Se aud colinde pe la porti. Suna clopoteii si miroase a cozonac.

-Buna sara lui Craciun! Primiti cu colindul?

Sa aveti Sarbatori fericite, cei dragi sa va fie aproape, sa aveti sanatate si belsug iar Steaua care straluceste, vestind Nasterea Mantuitorului, sa va aduca bucurie si pace in suflete si in viata! Craciun fericit!

Reclame

Batranul Laz


(fragment)
Batranul Laz, era convins ca natura lucreaza prin compensare, aruncand o privire in oglinda inainte de a iesi din casa si se indrepta spre cafenea. In scurta sa groasa, de culoarea portocalei, cu ochelarii cu rama metalica pe nasul sau proeminent arata perfect. Azi era mare meci si echipa lui preferata, Galatasaray, era favorita. Era laz veritabil si se mandrea cu apartenenta lui la acel grup etnic al laz-ilor. Se nascuse si traise aproape de Trabzon. Nasul sau, exagerat de mare, era al unui laz autentic, pentru ca prin acest aparent defect fizic si estetic se diferentiau de restul turcilor. Era incantat ca asta starneste imaginatia femeilor,care se gandesc ca proportiile se pastreaza si in privinta potentei si a ”dotarilor” anatomice. Poate curiozitatea lor de a constata era motivul pentru care a avut mereu succes la publicul feminin. Ori poate si celelalte calitati ale lui il facura in tinerete un barbat foarte atractiv. Ceea ce altii ar considera un defect, pentru el e o calitate. Laz, mesterea acasa, in micul sau atelierul din estul Turciei ore in sir. Indemanarea cu care natura il binecuvantase si exemplul tatalui sau i-au fost de mare folos. Muncise la modelul acela de arma, artizanal, pana cand l-a pus la punct. A fost norocul sau ca l-a prezentat unui var, care lucra intr-o fabrica de armament. Acesta il chema intr-o zi la birourile sefului sau si dupa ce ii studie cu atentie inventia, impresionat, ii spuse:” Tinere, azi e ziua ta norocoasa. Imi place ce ai construit aici. O sa te ajut sa brevetezi inventia ta si vei castiga niste banuti. ” Se gandi cum sa foloseasca banutii aceia. In ce sa-i investeasca si cat? Primi in cele din urma banii si un brevet de inventator, de la statul turc. Acesta a fost biletul lui de plecare spre Germania. In Turcia ii mai ramasesera casa parintilor si niste teren pe care il cultiva un frate mai mare. Se bucura cand auzi ca Vasif, nepotul pe care il indragea, se angajase la o mare fabrica. Era un baiat foarte istet, inalt si bine facut. Un adevarat barbat, cu ochii negri si aprigi, cu nasul mare. Aducea cu neinduratorii razboinici laz-i, din cartile vechi, de istorie otomana. De multe ori il luase cu el in atelier si ii vedea indemanarea cand mesetera ceva. Facuse apoi liceu si facultate iar acum, vroia sa ajunga departe. Turcia isi dezvolta acum rapid industria proprie. Construieste camioane iar fabrica aceea, in care se angajase el, a inceput sa isi dezvolte un departament care produce masini militare si armament. Au fost angajati ingineri si munctori suplimentar. Se pare ca fabrica primeste sprijin guvernamental. Azi, a batranul a primit un telefon neasteptat. Vasif vroia sa se intalneasca cu el sa poarte o discutie si refuzase sa il viziteze pe unchi acasa. Nu dorea sa deranjeze. Atunci, la cafenea e cel mai portivit. Intrigat ca venise de acasa fara nici o invitatie ori fara sa fie instiintat accepta imediat. Banuia ca ceva nu e in regula.
Batranul ajunse fara graba la cafenea si isi cauta o masa mai retrasa unde ajungea mai greu fumul de tigara. El nu era fumator, nici nu juca la carti ori aparate. Venea e aici doar pentru a mai auzi ultimele barfe, a citi ziarul ori a urmari vreun meci de fotbal. Isi comanda un ”gelbe gazos”, o oranjada. Nepotul aparu dupa cateva minute, schimbat, de nerecunoscut. Imbatranit, cu barba nerasa si haine modeste, el care mereu fusese foarte elegant, imbracat in haine ale unor firme celebre. Se apropie de batran, ii lua mana dreapta si o duse la buze apoi la frunte, cu un salut traditional plin de respect.
– Aleicum salam, Alah!
– Bine-ai venit nepoate. Ma ingrijorez cand ma uit la tine. Ai patit ceva? Ai probleme cu legea?
– Nu, unchiule. Dar am probleme mult mai grave. Si acum am nevoie de ajutor.
– Ce probleme mai grave poti sa ai? Spune-mi si daca e posibil, te ajut cu draga inima. Nu esti tu nepotul meu cel mai drag?
– Ah, multumesc lui Alah! In sfarsit am un moment de liniste si de incredere. Dar sa stii ca tot ce discutam noi acum, trebuie sa ramana secret.
– Bineinteles. Stii ca eu sunt om serios si pot pastra un secret.
– Unchiule, stii ca la noi la firma avem o sectie care se ocupa de cercetare in industria de armament militar. Cativa ingineri se ocupa de cercetarea si testarea noilor arme. In urma cu cateva luni de zile au inceput sa moara. Intai, unul, in accident de masina. Un baiat tanar, din Samsun. Fusese acasa sa isi vada parintii iar la intoarcere, a intrat sub rotile unui TIR. Altul a fost descoperit in camera de hotel, mort, asezat in fotoliu. Legistii sustin ca pistolul cu care se impuscase era in mana dreapta iar rana de intrare a glontului era deasupra tamplei stangi. Au pierit in conditii suspecte noua ingineri.
– Dar de ce asta?
– E un sabotaj. Se spune ca marile puteri sunt din ce in ce mai ingrijorate. Armata turca e a doua forta in NATO si e prezenta peste tot pe glob, in teatrele de operatiuni militare. Doar detinem 420.000 de soldati. Miliarde de euro anual se folosesc pentru achizitionare de tehnica de razboi. Iar acum, ideea ca ne dezvoltam industria proprie de armament si nu vom mai cumpara, in viitor, arme din occident ii sperie si le aduce prejudicii grave. Economiile pe care le va face Turcia in ce priveste investitiile in armament vor fi pierderi in buzunarele largi ale industriasilor occidentali. Sunt ingrijorat si desi castig bani multi ma tem pentru viitorul meu. Am plecat pe ascuns, acum o luna. Mi-am facut acte false si am stat in Bucuresti, la romani, ceva vreme, apoi cu calauze, am trecut la unguri si de acolo aici. Dar nu pot ramane. Ma simt inca in pericol de parca mi-ar sufla in ceafa.
– Dar unde ai vrea sa pleci?
– In Belgia ori in Danemarka. Poti sa ma ajuti? Am nevoie de cineva de incredere care sa ma angajeze si sa ma protejeze o vreme.
– Nepoate m-ai uimit. Te ajut, bineinteles. Batranul isi lua telefonul si nota cateva numere din Belgia si Danemarka. Apoi continua. Poti suna la oricare. Spui ca din partea mea si vei avea sprijin cat vei dori. Iti doresc sa iti fie bine si imi pare rau ca treci acum prin situatia asta.
– Asta e, unchiule. Nu as fi crezut vreodata, dar sunt sigur ca in tara nu a fi prins sfarsitul anului.
– Ai bani? Te descurci?
– Am ceva si sper sa ma descurc. Am nevoie dar de siguranta.
– Daca e ceva, poti oricand sa ma suni. Sunt aici. Ai tai stiu?
– Da. Doar ca trebuie sa dispar inainte sa ma faca altii sa dispar.
– Bine. Cand vrei sa pleci?
– Chiar acum. A ramane aici e foarte riscant.
Batranul il chema pe Akim, un taximetrist din alt cartier si il ruga sa il duca pe nepot unde are nevoie trecandu-i in contul sau nota de plata. Se intunecase si nepotul disparul in intunericul strazii. Parca nici nu ar fi fost. Se intoarse spre televizor. Intre timp sala se umpluse de suporteri. Meciul Galatasary- Fenerbahce ii pusese pe jar. Gata sa intre prin televizor, direct pe gazon, se agitau, vociferau neputinta jucatorilor de a-si fac praf si pulbere echipa adversa. Batranul privea insa in gol, gandindu-se la inginerii morti si la gradina lui de caisi si portocali pe care o lasase acasa, in urma cu zeci de ani, cand a decis ca vrea o alta viata. Care va fi fost mai buna? Acolo ori aici? Privirea ii ramasese fixata pe treningul unui tanar ce urmarea zgomots meciu. O semiluna si o stea rosie. Dedesubt scria cu litere mari: Turkyie.