Daily Archives: 15 decembrie 2012

Focuri


Flori de muntebilder 2011 057

(fragment)

Ahmet si Amelie se cunosteau deja de un an de zile, erau buni prieteni. Totusi nu se decisesera sa se mute impreuna. Pur si simplu le placea starea aceasta. Le dadea siguranta si confort. Ajusesera la concluzia ca locuind in acelasi apartament se vor constrange reciproc, invadandu-si fiecare spatiul personal si isi vor pierde o doza de libertate. Era un echilibru si un pact pe care il facusera amandoi spre nedumerirea cunscutilor care nu pricepeau deloc acest gen de relatie cum nu intelegeau atractia lor, un oriental si o occientala, doua culturi diferite doua personalitati diferite. Ori poate legea atractiei contrastelor functiona la ei perfect dand sansa unei legaturi armonioase. Pentru el, ea era o aparitie exotica. Puteau petrece ore in sir citind impreuna, uitandu-se la un film pe care sa il comenteze apoi, plimbandu-se prin padure ori stand in pat. Totul era atat de natural ca si cum asta ar fi trebuit sa fie dintotdeauna. Fiecare avea liber zborul lui interior. De aceea, pentru ei, pararea celorlalti nu conta. Era ceva firesc si se simteau bine in aceasta conspiratie intima. Ahmet ii spuse intr-o zi, privndu-i mainile delicate in timp ce ea pregatea pranzul.
– Daca iti spun ceva ma crezi?
– Nu stiu. Spune-mi. Incerc sa fiu atenta..
– Daca ti-as spune ca te iubesc? M-ai crede?
– Da. aspunse ea scurt.
– Asa, pur si simplu? Fara sa te gandesti? Ma crezi?
– Da, raspunse ea preocupata. Asa sunt eu, mai naiva. Te cred.
El izbucni in ras si ea zambi intorcand usor capul sa il vada. Ii era draga cand ii dadea raspunsuri pe care el nu le putea anticipa si ea citi asta din zambetul lui deschis, fascinant. Se obisnuise putin cu stilul ei spontan, creativ. Nu se putea plictisi deloc cu ea pentru ca nu stia in secunda urmatoare ce se va intampla. Imprevizibila, spontana, ca o ploaie de vara, vesela, gata sa afiseze curcubeul pe cer. Proaspata ca o floare de munte. Iar el trebuia sa ii fie mereu in preajma. Nu putea pierde nimic din inventivitatea ei. Avea nevoie de ea a de aer.
Azi simti ca Amelie era suparata. Nu stia sigur de ce. Poate ca nu isi facuse timp sa discute concret cine stie ca gand de-al ei. Ii forma numarul pe telefonul mobil.
– Buna seara. Ce faci? Cum esti?
– Salut. Bine, multumesc de intrebare. Dar tu?
– Hm. Cam protocolar raspuns. Esti suparata?
– Nu.
– E in regula. Vino la mine.
– Nu vin.
– Hai te rog. Imi e urat singur. Nu pot sa mananc singur.
– Nu vin. Poti. Incearca.
– Te rog!
– Nu vin. Nu mai vin deloc. Niciodata.
– De ce vorbesti asa? Poti sa mananci o paine mare dar nu poti spune cuvinte mari.
– Inteleg. Dar tot nu vin.
– Haide. Insist deja de o jumatate de ora. Si cred ca ti-e frica singura. Si frig. Vino sa te tin in brate.
– Nu vin. Nu mai insista. Deja dorm.
– Ok. Vocea lui era trista si resemnata. Iti doresc o noapte placuta cu vise senine.
– Noapte buna.
Amelie statu in intunericul camerei sale. Asculta muzica preferata si isi lasase libere gandurile sa circule prin odaie. Ce o fi facand el acum? Mananca. Sigur face si un dus. Isi imagina parfumul lui aproape masculin, suav, inconjurandu-l si strecurandu-se afara din baie pana in asternuturi. Cu gandul in camera lui, realiza ca se bosumflase din nimic. Ii trimise un mesaj pe telefonul mobil.
” Ce faci? Dormi?” Astepta putin si o mica vibratie a aparatului o instiinta ca a primit raspuns.
” Nu. Citesc pana obosesc, ca sa pot adormi”.
Ea statu in asteptare. Ce sa mai zica? L-a respins. Auzi semnalul unui nou mesaj.
” De ce intrebi?”
” Asa. Vroiam sa stiu”.
” Ok. ”
Ea contempla intunericul iar siluetele noptii se rafransera in odaie. Cateva voci de petrecareti intarziati mai isi purtara ecoul prin noapte. Isi simti gura uscata. Vroia ceva cald si dulce.
” Vreau un ceai. Poti sa-mi faci un ceai? Un ceai special?” Ii placea ceaiul lui din ierburi de munte, cu miere si lamaie.
” Da. Iti fac”
”Dar poti sa mi-l aduci?” incerca ea.
” E tarziu. Vino la mine si ia-ti singura”
Hotararea si supararea ei de o ora fura pe loc spulberate.
” ok. Vin in 10 minute.”
Ahmet zambi lasand sa se vada un sirag de dinti albi. O astepta sa apara si ii trecu prin minte sa o sperie putin. Uneori se ascundea in joaca iar cand intra in casa, il cauta si il striga cu voce scazuta, prin toate ungherele. El aparea din cele mai neobisnuite ascunzatori. Se simti molesit si vroia sa se bucure de prezenta ei lunecand prin camera, fasaind cu talpile goale pe podea, pregatindu-si lichidul auriu. Ea se aseza pe fotoliu in living. O lampa de veghe, discreta, cu lumini verzulii, imprastia umbre verzi prin camera. Isi aduna picioarele sub ea si zabovi cateva minute, cu cana in mana. Se intoarse spre dormitor si el isi lasa cartea din mana. O trase langa el in pat. O imbratisa, sarutand-o dupa ureche, pe buze, ii mangaie parul auriu fericit ca tine in brate un vis si ca o pedeapsa pentru purtarea ei teatrala, o trimise la culcare:” Noapte buna, iubito. Maine ma trezesc devreme si tu la fel”.

* * *              * * *

– Comandante, m-ati chemat? Intra salutand regulamentar si asteptand raspunsul superiorului.Mountains
– Da. Ocupa-te putin de baiatul acesta. Ofiterul ii indica un barbat ciufulit, neras si neingrijit. Sa fi avut 40 de ani dar duritatea, imbracamintea saracacioasa si viata il faceau sa arate mai in varsta.
– Ce trebuie sa fac?
– Tu stii mai bine. Nu vrea sa colaboreze si nici sa spuna unde sunt ascunse bombele. Soarecii astia din P.K.K. sunt prin toate gaurile si vagaunile. Stim ca a fost implicat in atentatul de acum o saptamana si are cunostinta de ce se pune la cale in celula lui. Cred ca pana la urma va trebui sa stramutam satul de kurzi.
– Am inteles, sa traiti! Ma ocup de soarecele kurd si sper sa ne spuna cate ceva.
Barbatul auzi discutia celor doi dar nici nu se sinchisi. Hotararea lui de a pazi cu strasnicie secretele parea de neclintit. Se uita la tanarul din fata sa cu o mina usor sfidatoare. In incapere nu era nici un scaun ori vre-un alt obiect. Tnarul incepu cu voce calma.
– Acum, aici, eu sunt prietenul tau. Nu mai ai alti prieteni ori cunoscuti in afara de mine. Spune-mi ce stii despre ”pachete” si unde le-ati ascuns. Te sfatuiesc sa fii deschis la discutii, spre binele tau.
Barbatul nu scose o vorba. Privi in alta directie asteptand cu curaj sa se rupa stavila durerilor. Stia ca nu ii va fi usor dar va tine cat va putea. Si mai avea sperante pentru ca nu vazuse vre-un instrument care l-ar putea rani. Mai rezistase si alta data la batai. Trupul sau era invatat cu durerea iar sufletul ii era insangerat. Viata lui nu valora mare lucru pe lumea aceasta. Nu mai avea nimic de pierdut si nici de castigat. Un om fara tara si fara viitor, fara bogatii si fara familie. Pierduse totul din putinul pe care il avuse vreodata. Singurul lucru care mai valora ceva era ideea. Traia pentru ideea ca vreodata, cei care ii vor urma vor avea mai mult. Poate o tara a lor. Nefericitul isi inlocuise esenta vietii cu iluzii. Prima palma il scoase din reverie.
– Astept. Vreau sa vad cata rabdare trebuie sa am cu tine, ”prietene”. Incrancenarea il facu pe tanarul soldat sa reactioneze. Il lua pe nefericit de picioare si il vantura, lovindu-l de pereti, fara obosire, pana cand acesta fu stors de vlaga. Oboseala puse stapanire pe amandoi. Prizonierul insa era terminat. Carnea, muschii i se inmuiasera. Devenira ca de vata. Istovit si cu respiratia intretaiata, cu oboseala a o mie de zile de mers de jos prin munti, nu mai vroia altceva decat momente de liniste si de ragaz.
– Acum, cred ca esti pregatit sa spui. Spune-mi despre atentatul de acum o saptamana. Ai participat si tu la el?
– Da.
– Si cati soldati ai omorat?
– Nu stiu. Vreo sapte. Scrasni cu ura gandindu-se la afurisitii de turci.
– Camaradul meu a murit si el ranit de o explozie. S-a stins in bratele mele si avea doar 24 de ani! Bine-ai facut! Dar ia zi, unde sunt ascunse bombele?
Barbatul tremura din toate incheieturile. Nu de frica. De durere si de neputinta. Incepu sa insire ascunzatorile.
– Asta e tot? Fii atent! Spune tot ce stii ca altfel incepem din nou jocul. Si kurdul mai insira cateva locuri secrete, ascunzatori bine mascate la marginea satului. Pai bine prietene, nu puteai face asta de la inceput? Ma scuteai de atata efort si tu erai mai linistit si mai fara stres. Barbatul kurd nu scoase vre-un tipat. Doar ura aceea mistuitoare ii ardea in ochi. Se uita in pamant ca sa nu i se vada forta din priviri. In cele din urma nu mai avu nimic de spus. Soldatul ii preda sefului sau.
– A spus tot ce stia. E al dumneavoastra de acum.
– Foarte bine. Ti-ai facut bine treaba. Maine in zori trebuie sa stramutam satul de kurzi. Sunt cam 50 de suflete. Astia nu au din ce trai aici. In munti, fara hana si fara ajutor. Sunt numai buni de ascuns teroristi si militanti PKK. Ii urcam in camioane si directia Istambul. De acolo, lumea e larga.
Dimineata cetoasa ce urma era numai buna de ascuns tristetea amaratilor din satul kurd. Pitite sub coama unui deal, aproape de munti, ”casele” erau protejate de vanturi prin sistemul in care erau construite. Casute mici, din piatra si pamant, adaposteau intr-o singura camera intreaga familie. Asternuturi intinse pe jos si intr-un colt o masina de gatit in care femeile faceau mereu cate cevade mancare . Casele erau inghesuite una in alta, de parca ar fi vrut sa-si tina de cald in vremurile grele. Cativa copii priveau speriati spre masinile militare in timp ce parintii lor incarcau in camioane cam tot ce reprezenta casa lor. Strigate, plansete de tanci, ordine scurte si rastite, miros de benzina. Putinii barbati care erau in sat parca mutisera. In privirile lor intunecate se citea durerea, umilinta si ura pentru soldatii turci, tinerii acestia care le luau tot ce aveau desi avutul lor era atat de marunt. Si atunci, cum sa nu ii sprijini pe militantii din P.K.K.? Si ei, kurzii au dreptul la un loc sub soare. Parca traiau sub semnul unui blestem ancestral, izgoniti din Iran si apoi din Turcia, traind o viata nomada si nesigura. In doua ore satul fu evacuat iar locuitorii lui, incarcati in marile camioane verzi fortati sa porneasca catre o noua destinatie. Acolo, in marele oras, vor fi absorbiti si isi vor gasi poate ceva de lucru sa isi intretina familia. Asta era singura lor speranta. Poate ca putini, dintre cei mai norocosi, o vor apuca pe calea occidentului si vor pleca in Germania, Suedia, Olanda, tari reci, cu locuitori cu inimi impietrite dar unde ei isi vor putea castiga banutii necesari pentru viitorul familiilor. Cati dintre amaratii acestia ”norocosi” stiu insa dinainte cat de amara e painea de emigrant? Militarii incendiau satul in timp ce camioanele se indepartau starnind praful drumului. Cei plecati nu trebuiau sa mai gaseasca aici un loc de intoarcere daca dorinta ii va bantui vreodata. Deodata se auzi un schimb de focuri. Soldatul simti o fierbinteala in talie. Glontul ii intrase pe langa rinichi si plecase luand cu el si puterile acestuia. Se simti sfarsit si un gust de fier ii umplu gura. Picioarele ii devenira moi, ca bumbacul. Parca isi vedea propriu corp cum se prabuseste, intr-un film in care el era actor si spectator. Incerca sa strige dar vocea nu il asculta. Timpul incetinise pana se opri de tot iar ceata se asternea tot mai deasa.
Apoi, o scuturatura de umar. O voce calda, cunoscuta il desptepta. In amorteala incerca sa isi deschida ochii.
– Trezeste-te. Esti acasa. Ce s-a intamplat?
El o privi nauc. Inca nu isi putea reveni. Isi atinse cicatricea din talie, veche, nedureroasa.Trecutul ii tresarise si ii aduse in vis o parte din durerile sufletului sau, nestiute si nebanuite. Scenele acestea il urmareau peste tot. Uneori chiar si ziua, i se declansau instantaneu, clisee din momentele cele mai dureroase pe care le traise in cei cativa ani cat fusese in serviciul militar.
Nimeni nu i-a spus ca niciodata, scenele acestea nu i se vor sterge vreodata din minte. Bunicul il trimisese la armata sa invete disciplina. Crescuse fara tata si cineva trebuia sa il invete rosturile, sa se poarte ca un adevarat barbat.S-a maturizat, a devenit barbat, organizat, disciplinat, dar cu ce pret? Putea sa ramana in armata turca inca multi ani. Nu era pentru el. Avea prea mult suflet si ororile razboiului il marcau. Prea multa distrugere si moarte. O lume a durerilor si suferintilor in care totul se dezintegreaza. Lui ii placea viata, campurile si muntii, pasarile cerului si raul serpuitor de acasa. Nu dorea prea mult. E un om simplu insa aspira pentru ceea ce nu a avut in copilaria lui grea, crescut de o mama singura, intr-un sat sarac, alaturi de inca trei frati. Viata l-a adus din nou in Germania.
– Scuza-ma. Am visat urat! Ein albtraum. Te-am trezit si pe tine.
– Nu e nimic. Iti aduc un pahar cu apa. Mai stai putin treaz inainte sa dormi iar.-Cred ca a fost un cosmar. Te-am vazut cum te zvarcoleai si incercai sa strigi in timp ce fruntea ta incepea sa transpire.
– Bine ca esti aici. Povestile acestea ma urmaresc mereu si fantomele acelor vremuri nu vor sa ma paraseasca.
– Stai linistit. Nu plec iar fantomele nu ma sperie deloc. Le fac un ceai si stam la o poveste. Apoi le invit in lumea lor ca se face dimineata si mai am si alte treburi de facut.
El rase usor. Se simtea ceva mai bine. Cum sa scape de trecut?
– Nu poti scapa de el. Inchide doar usa si nu privi inapoi. Construieste-ti viata folosind alte caramizi.mai luminoase si mai calde.
Adormi in cele din urma. Deasupra satului, pe ruinele fumegande se ridicase soarele. Muntii pareau niste uriasi goi. Vegetetatia putina din loc in loc, lasa sa apara smocuri de ierburi de munte. Plante rezistente si parfumate. De aici culege in fiecare an manunchiuri de ierburi si le usuca cu grija ducandu-le din Turcia in Germania. Plantele acestea de un verde argintiu cu flori marunte, galbene, au o aroma aparte. Acesta e ceaiul ei preferat si care poarta cu el memoria unor locuri din trecut.
– Trezeste-te! E gata ceaiul. Szpezial the. E o dimineata frumoasa afara si e atat de senin!

***              ***