Cucii


Pe o vale frumoasa, intre paduri, aproape de Bistrita se intinde satul Dumbravita. Sat de ardeleni harnici, muncitori, invatati sa isi castige traiul si sa isi aseze familiile prin sudoarea fruntii. Varstanicii muncesc pamantul iar tinerii, din mai fiecare casa, sunt plecati la munca la oras ori in strainatate.  Tinerii de pe patru ulite sunt in Spania, cativa in Italia, Germania si Noua Zeelanda. Cu banii munciti prin strainatati dar cu sufletul aici, si-au construti case frumoase, in locul celor parintesti, cu fundatii solide, cu zidarii de caramida, cu acoperisuri din materiale moderne. Multe curti sunt pavate cu dale, au gradini de flori si arbusti decorativi. In casa au instalatii de apa curenta si  gaz iar primaria are acum un serviciu de salubritate. Nu mai arunca satenii gunoiul cine stie pe unde si nici nu trebuie sa il arda in fundul gradinii.Strazile sunt asfaltate ori pietruite. Deseori il vezi pe orice bade Gheorghe din sat manuind telefonul mobil, chiar si pentru a-si chema  vecinul la un pahar de palinca, la bufet. Si nu e nimic suprinzator cand orice lele Florica poate avea acasa un calculator si o conexiune la internet, pentru a vorbi cu pruncii sai pe messenger, cand sunt plecati din tara. Oamenii acestia simpli, a caror bucurie e reusita si binele copiilor imprastiati prin lume si reintorsi din cand in cand aici, radiaza de bucurie cand se intlanesc cu toti acasa. Ardelenii sunt de felul lor foarte uniti in jurul familiei. Isi protejeaza copiii si ii sprijina chiar si atunci cand acestia au devenit adulti si au la randul lor copii incat poti intalni sub acelasi acoperis, frecvent, trei-patru generatii, convietuind in armonie cu sarcini bine stabilite si cu mult respect.

Satul e intins de o parte si de alta a unui fir de apa. O valea aproape seaca, ce coboara din varful padurii, si isi are izvorul departe, in munti. Din cand in cand valea se umfla incat nu ai crede ca, albia ei secata ,devine un adevarat torent distrugand tot ce ii iese in cale cu o forta uriasa.

Acum doi ani, a fost un an ploios si inundatiile au facut prapad in multe regiuni din Romania. In Moldova, politicienii si presedintele, ajusi in zonele inundate, au fost asaltati de cererile de ajutorare ale nefericitilor. S-au trimis ajutoare consistente, statul i-a ajutat pe sinistrati sa isi ridice case adevarate in locul celor din chirpici. Multa zarva, multe rugaminiti de ajutor si pana la urma pe principiul ”cere si ti se va da” au obtinut. Ca s-au mai imbogatit cativa primari si contabili, a fost pana la urma o pierdere prevazuta dinainte. Sinistratii nu s-au obosit, in majoritatea situatiilor, sa le dea macar o mana de ajutor binevoitorilor, la descarcarea camioanelor cu alimente ori imbracaminte. Reportajele jurnalistilor au aratat nu o data modoveni band la bufet in timp ce ajutoarele erau descarcate de fundatiile umanitare, de reprezentanti ai statului ori de militari. La Dumbravita, in acel an, valea a facut ravagii. Au murit atunci din sat 11 oameni si multe locuinte au fost distruse. Presedintele Basescu, insotit de politicieni si jurnalisti de presa si televiuziune, a venit si aici. Dar niciunul dintre sateni nu a cerut ceva. E rusine aici sa stai cu mana intinsa asteptand pomana cuiva. Daca esti om in putere, trebuie sa muncesti. Imediat dupa prapad, satenii s-au apucat de treaba. Au scos noroiul din case. Au curatat, au reparat si si-au reorganizat gospodariile, si-au ingropat si plans mortii rapiti de furia apelor vaii. In doua luni nu se mai vedeau urmele inundatiei iar anul urmator, in locul caselor distruse s-au asezat altele mai solide. Acestia sunt oamenii satului. Oameni dintr-o bucata, simpli, cinstiti si muncitori. Dar ca in toate locurile din lume, sunt si din aceia care sunt ceva mai altfel ori vor sa fie altfel decat restul lumii.

La tara, viata si intimitatea e limitata de privirea critica a vecinului, care te determina, chiar si atunci cand nu vrei, sa tii cont de moralitatea si de regulile scrise ori nescrise ale locului. Cucilor, nu le pasa insa. Cuca si Cucu sunt o familie de gazde, de oameni instariti a caror avere s-a adunat in generatii. Casa lor frumoasa, nu e atat de noua, dar e o constructie solida ridicata inca pe vremea lui Ceausescu, atunci cand Cucu era gestionarul magazinului satesc, al ”cooperativei”. Nu dusese niciodata lipsa de nimic si copiii ii crescusera neinvatati cu greutatile si cu munca grea. Fata facuse liceul la Bistrita si s-a maritat bine, cu un ofiter de armata, ajuns la grad de colonel, intr-o brigada militara nou infiintata. Baiatul Cucilor, mai blajin de felul lui, mostenind poate din temperamentul mamei sale, a urmat Facultatea de Teologie de la Cluj si a ajuns popa in Moldova. Si asa au ramas ”batranii” acasa, oameni in putere inca sa isi duca traiul si sa astepte copiii si nepotii. Despre Cucu, toata lumea stia incepand de la copii de gradinita pana la batrani, de la cel cu tata-n gura pana la cel cu barba sura, ca era un un zgarcoman fara pereche, mai ”jidan” decat jidanul. Banul ii era sufletul lui si ii dadea puterea si forta necesara pentru fiecare zi.Nu se jena sa ciupeasca in plus cate un banut de la orcine, fara deosebire ca sunt copii, oameni saraci ori oameni cu stare. Negocia mereu la sange orice si orice ban, oricat de marunt, se simtea mai bine in buzunarul sau decat al altora.Nimeni nu stia cate averi adunase in timp, cati bani facuse si in ce ii investise. Poate ii tinea la ciorap ori isi cumparase pamanturi cine stie pe unde. Cucii aveau si aici pamant si tineau vite. Iar acum,de cand cooperativa se desfiintase si cativa privati isi deschisesera magazine mici in satele comunei, se pensionara amandoi si se multumeau cu lucrul pamantului si cu animalele. Si era destula bataie de cap. Pe cele cateva hectare de teren primea subventie de la stat. Se tocmea cu oameni sa munceasca pamanturile, negocia la sange orice si incerca, fara nici cea mai mica urma de rusine ori compasiune sa smulga si ultimul banut in orice discutie ce ii putea aduce un ban in buzunar. Banul ii dadea o energie nemaipomenita si nimic altceva nu conta. De multe ori satenii sopteau cu ingrijorare. ” Asta ar fi in stare sa o vanda si pe maica-sa pentru bani”. Pe Cucu, il macina de ceva vreme gandul sa obtina niste bani europeni si se gandea cum sa isi mai faca un grajd pentru animale. Vecinul Costan are gardul bine facut si nu va ceda un centimetru de teren. E un om hotarat si cu el nu te poti intelege ori indupleca. In dreapta casei, era un teren gol, dar acolo, fusese un vechi cimitir. Rar, aici, de 1 noiembrie, cand in zona se pomenesc mortii la sarbatoarea numita Luminatie, vin oameni si aprind lumanari. Chiar si pentru cei uitati ori la care nu mai vine nimeni. In rest, e o pajiste goala, ingradita iar unele morminte nu se mai zaresc, nivelate de vremuri si de ploi. Vara, locul e o adevarata frumusete. Un camp de margarete albe, clopotei albastri, scanteiute roz si alte ierburi te ispitesc sa te opresti in aceasta oaza de liniste. Clopotarul bisericii mai vine uneori si coseste locul si atunci parfumul de fan cosit se imprastie pe vale.

–                   Femeie, zise Cucul catre nevasta intr-o zi. Stii ce m-am hotarat? Vreau sa intru cu cinci metri in pajistea aia. Si asa sta acolo degeaba iar eu nu am loc pentru inca un grajd si silozuri.

–                   Barbate, cred ca nu faci bine.Stiu ca ai nevoie de pamant dar nu e lucru bun sa intri in cimitir.

–                   Ei, doara nu o fi foc. Cativa metri nu va baga de seama. Las balariile sa creasca iar cand trebuie cosite, cosesc in pajiste cateiva metri si mut gardul. Nu va baga nimeni de seama si eu imi pot face facutele.

–                   Barbate sa stii ca ma tem. Poti face orice cu viii dar cu mortii e mare pacat. Si apoi, nu vreau ca din asta sa aiba feciorul nostru probleme cu biserica, acolo, in Moldova.

–                   Dar ca sperioasa mai esti. Ce sa aiba? Nu are nimic. Ma gandesc demult la asta si m-am hotarat. Acum nu mai au inapoi. Doara nu ocup cimitirul ci doar o margine. Si cine ce-o sa zica ca nu mai vine nimeni aici din tineretele noastre? Doar am vazut asta de ani de zile.

Trecura vreo cateva saptamani, iarba din ograda crescu si vecinii se cam mirara ca batranul Cucu nu-si coseste curtea. El e mereu cu toate la zi. Apoi, intr-o zi o vazura cosita si parca mai larga. Dar cine mai sta acum sa socoteasca un metru doi. Poate ca li s-a parut doar. In scurt timp isi tocmi niste muncitori din Sic, renumiti pentru deprinderea cu muncile grele, sa construiasca grajdurile. Sapaturile la fundatii mai dadeau de oase dar batranul le spunea ca sunt probabil de animale ingropate mai demult, ori poate cainii le ascunsera. Vecinul Costan, isi mai lasa cateodata porcii liberi prin gradina din spatele casei si se minuna facandu-si cruce cand unul veni cu un craniu de om, in gura. Dar se gandi ca il descoperise la marginea cimitiriului. Se mai intampla ca scheletele foarte vechi sa fie scoase la suprafata de ape si spalate. Cimitirul era in panta. Se duse si il ingropa acolo cu teama. La vreo doua saptamani , cainele ii aduse un nou ”plocon”. Un alt craniu, cu cateva fire de par. Costan se sperie de-a binelea. Il ingropa si pe acesta si se duse la popa.

–                   Parinte, uita-te ce am patit. Asta nu e lucru curat. Haide fa bine si fa o sfestanie la mine acasa. Muierea e cam fricoasa si de cand cu treburile acestea se teme noaptea. I se pare ca aude voci si tropaituri. Dar stii ‘mneata cum sunt femeile. Se tem si de umbra lor. Daca ii veni sa sfintesti casa se va linisti.

Popa veni intr-o sambata si sfinti casa. Arunca o privire prin cimitir si i se paru ca gardul fu mutat. In toamna o sa-l roage pe primar sa ii trimita un topograf sa faca masuratori. Poate Costan are dreptate si Cucu a intrat cu gardul si cu curtea in cimitir.

Chiar atunci se nimeri ca batranul sa treaca prin curte, spre grajd. Parintele il vazu si il saluta de departe.

–                   Buna ziua, bade Ioane. Ce mai faci dumneata ca nu te-am vazut demult. De la Boboteaza, ma tem. Iar la biserica nu ai mai venit. Locul dumitale e mereu gol.

–                   Apoi parinte, ce sa fac. Am mereu treaba si nu am avut vreme. Animalele acestea nu stiu ca e sarbatoare si trebuie sa manance. Dar oi trimite muierea. Ea are o tira mai multa vreme decat mine.

–                   Bade Ioane, daca nu ti-e cu suparare, as vrea sa te intreb ceva.

–                   Da parinte. Intreaba.

–                   Ai intrat cumva in terenul bisericii, in cimitirul acesta de langa curtea dumitale? Sa stii ca ar fi mare pacat. Nu stiu de ce mi se pare ca e gardul dumitale mai incolo.

–                   Ti se pare parinte. Nu am intrat deloc.

–                   Noah bine. Iarta de intrebare. Sa ai o zi buna. Sa ne ajute Dumnezeu si sa ne tina sanatosi!

–                   Ziua buna, parinte si numa’ bine!

Parintele pleca. Nu mai zise nimic sa nu-l supere pe Cucu dar era din ce in ce mai convins si mai ingrijorat ca batranul intrase in cimitir. Tulburase somnul celor morti si isi extinse gospodaria. O sa vorbeasca si cu primarul sa vada ce e de facut. Nu vrea sa starneasca oamenii si sa creeze scandaluri. Va incerca intai sa vada ce poate face cu vorba buna. Primarul era insa in concediu asa ca trebuia sa astepte. Si astepta, pana intr-o zi cand linistea comunei fu tulburata de o veste care facu repede inconjurul satului si trecu de granitele lui. Intr-o seara cu luna, cand greierii scartaiau cu arcusurile prin iarba, niste tineri se intorceau de la discoteca, pe jos, galagiosi, razand si spunand bancuri. Unii chiar usor afumati, ca oricum era sambata seara si a doua zi, nu aveau treaba, decat sa doarma si sa mearga la scaldat. Trecura de cimitir si cand ajunsera in dreptul casei Cucilor se opira iar rasetele lor inghetasera. In curtea casei, sub razele lunii, batranul si batrana, Cucu si Cuca, se tineau de mana si se plimbau prin curte, vorbind si facand planuri. Goi, fara vesminte, doar cu slapii in picioare. Grajdurile erau deschise si cateva animale pasteau si ele pasnice, incat parea ca luau parte la discutiile celor doi. Un tanar mai putin sperios il striga pe batran sa vada de ce se poarta asa.

–                   Bade Ioane!!! Bade Ioane!! Lele Mariuta!

Dar batranii nu auzeau ori se faceau ca nu aud nimic.

–                   Necuratul in casa lor, sopti o fata care erai mai cu frica de Dumnezeu. Cine stie ce or fi facut si ce pacate platesc. Sa plecam de aici. Ptiu drace! Si se indepartara zoriti, spunand incet o rugaciune, fara sa priveasca inapoi.

In dimineata urmatoare, Costan auzi si el intamplarea. Isi facu cruce. Se duse la biserica. Dupa slujba ramase mai in urma si statu de vorba cu popa.

–                   Parinte, ce e de facut? Ai auzit cred si dumneata ce minune s-a intamplat la noi. Cucu asta a facut-o lata de data asta. Setea asta de bani si lacomia lui l-au impins la lucruri necurate.

–                   Costane. O sa ma gandesc si o sa vad cum va fi mai bine sa procedez. Acum sunt sigur ca batranul a intrat in cimitir si ca a tulburat spiritelor celor din lumea de dincolo. Ma gandesc sa te insotesc pana acasa si sa intru pe la batrani sa vad ce e acolo.

–                   Parinte, esti binevenit la noi la masa. Se indreptara amandoi pe jos, pe ulitele satului spre casa lui Costan. Batranul isi scoase mobilul si isi suna nevasta sa mai puna un tacam la masa ca e invitat si parintele. Cel putin ii mai dadea o ocupatie si o mai incuraja ca ii vazuse teama in ochi. Ajunsera in fata casei Cucilor. Parintele il striga pe batran. Acesta iesi la poarta, foarte firesc. Era imbracat normal si se purta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

–                   Buna ziua, parinte. Dar cam des ne vedem in ultima vreme ori vei fi avand dumneata mai multe drumuri pe aici.

–                   Ioane, am fost doar invitat la badea Costan sa ii citesc ceva nevestei ca nu se simte prea bine.

–                   Noah bine parinte. Citeste-i, doar a intineri. Descanta-i mai des. Ca eu nu am nevoie. Nevasta mea e tanara si faina asa cum e!

–                   Ioane, nu te-am auzit niciodata vorbind asa. E ceva cu dumneata?

–                   Ce sa fie parinte? Poate ca nu sunt eu cel cu care vorovesti ori poate ca nu am vorovit noi prea multe laolalta! Si tot mai cred ca ti-e locul la biserica si nu sa bati la poarta mea mereu. Te stiu eu! Ai sufletul ascuns si viclean. Sa nu ma mai cauti!

–                   Bine Ioane. Cum doresti. Dar sa stii ca am batut la poarta ca sunt ingrijorat de dumneata. Daca nu vrei, nu mai vin.Ramai cu bine!

–                   Du-te parinte! Cu Dumnezeu inainte si cu sfintii inapoi si pa mine lasa-ma dracului in pace!

Popa isi facu cruce. Costan si el si amandoi nu mai scoasera un cuvant. Ingrijorarea se citea pe chipurile lor cand intrara in casa. Parintele spuse cateva rugaciuni si se asezara la masa. Ileana il intreba il cele din urma cu voce scazuta.

–                   Parinte, sfatuieste-ne ce sa facem. Ni-e frica de necuratul si nu stim cum sa ne aparam.

–                   Stai linistita lele Ileana ca nu patesti nimic. Necuratul e cu Ion. El e cel care a facut lucruri rele si a profanat mormintele stramosilor. Tu nu ai de ce sa te temi. Ai sufletul curat si fara pacate iar casa voastra e pazita. Am sa trec zilnic pe aici sa vad ce e.

Ajuns acasa, parintele suna la patriarhie si ceru niste sfaturi de la superiorii sai. Nu mai avusese un astfel de caz si el e om batran acum. Cum sa faca sa fie bine si sa nu ii tulbure pe sateni?

Tot mai des, batranul era vazut noaptea prin curte, dezbracat, uneori canta, injura, alteori facea planuri si cumpara ori vindea ceva, se targuia la preturi, striga animalele dandu-le nume de oameni. Intr-una din zile, fiica batranului cu ginerele venira sa vada ce se intampla. Primira un telefon de la parintele Tudor si desi la inceput au fost furiosi, ca de ce se amesteca popa in familia lor, au hotarat sa vina sa vada. Nu au zis nimic, si in toiul noptii au intrat in sat. S-a pornit o ploaie de vara si au fost neoiti sa intre in casa.

–                   Sarut mana mama! Sarut mana tata! Ne primiti in vizita asa de tarziu?

–                   Noah dar ce s-a intamplat? V-a chemat smintitul de popa? Nu avem nimic. Suntem mari si tari.

–                   Tata, de ce vorbesti asa, il intreba fata. Si de ce esti imbracat asa? Dumneata nu umblai niciodata in casa doar in chiloti. Vrei sa iei ceva pe dumneata? Imi e rusine sa ma uit la voi asa. Sunteti oameni batrani.

–                   Batrana esti tu! Noi suntem tineri si frumosi. Si uneori eu port cornite. Nu-i asa nevasta?

–                   Doamne, ma sperii, tata!

–                   Fara ”doamne” la mine in casa. Poate domnisoare.

–                   Bine. Cum zici dumneata. Florine, ce facem? Intreba ea intorcandu-se catre barbatul ei.

–                   Hai acasa. Maine imi iau liber si vin aici sa vad despre ce e vorba. Am crezut ca sunt povesti dar dupa cum vad e adevarat.

Batranul se uita la Florin cu ochii in flacari si ii zise cu un ranjet ironic.

–                   Florine, nu te uita ca tot ce vezi e adevarat. Daca tot ti-a telefonat popa si frate-tau.

–                   Dar de unde stii dumneata?

–                   Asa stiu eu. Am o gramada de simturi. Simt ploaia si focul si cuvintele fierbinti si sufletele celor din jur. Stiu ce gandesti si de cate ori ai fost cu alte femei in timp ce fiica mea era acasa si avea grija de Calina, nepoata mea. Si cat ti-ai batut joc de subordonati si cat ti-ai sapat superiorii. In razboi, ai facut multe prostiute pentru care au platit altii. Esti un tip pe cinste. Imi place de tine.

Batranul izbucni intr-un ras isteric, convulsiv. Ii facu din mana ca e bine. Batrana statea doar pe un scaun si bea calma un ceai, racit in urma cu o ora. Ea nu asculta discutia ci se uita pierduta undeva.

–       Mama, esti bine? Vrei sa vii cu noi?

–                   Lasa-o pe maica-ta ca acum e cu gandurile in alta parte. Poate o salveaza cineva. Poate popa. Ha,ha,ha! Hohoti el. Plecati!

Plecara. Sigur batranul s-a scrantit la minte inainte de vreme. In dimineata urmatoare s-au intors. Batranul era calm si nu-si mai amintea nimic din seara trecuta asa ca incercara sa discute.

–                   Tata, ce se intampla de toata noaptea ies vitele prin curte?

–                   De unde sa stiu eu, dragul tatei?

–                   Uite, ne-am gandit ca deseara sa lasam niste soldati sa stea de paza. Tinerii sunt mai curajosi si o sa inchida bine usile. Pacat de atata munca si de atata banet risipit daca se pierd animalele.

–                   Cum vreti voi, taica. Ma simt obosit si chiar mai am nevoie de cate o pauza.

Seara veni in curand si ginerele aduse trei soldati. Baietii, niste tineri inalti si bine facuti, crescuti la tara si invatati cu animalele se instalara in poarta grajdului. Il inchisera chiar ei cu lacatul si luara cheile. Spre miezul noptii auzira zgomote si tropaituri. Vitele erau nelinistite. Niste sunete surde, parca toate animalele au primit desteptarea si asteapta sa fie hranite. Tinerii jucara carti in curte, la o masuta. Se ridicara si se dusera la grajd siguri ca cineva la face o farsa. Nimic insa. Cand vrura sa verifice lacatele, acestea disparusera, doar cheile erau atarnate de belciugele in care pana nu demult erau lacatele incuiate.

–                   Cristi, ai vazut?

–                   Ce mai?

–                   Unde iti sunt cheile?

–                   Cum unde, in buzunar. Baga mana in buzunar insa acolo nu mai era nimic.

Tanarul i le arata speriat.

–                   Bai, eu nu mai stau aici. Poate sa ma bage si la batalion disciplinar ca nu mai stau. Mai bine arestat decat mort.

Tinerii isi sunara seful si speriati ii povestira ce se intampla acolo.

–                   Sefu, eu am auzit din astea doar la televizor si am crezut ca sunt scorneli. Dar sa stii ca ce se intampla aici e pe bune. Noi nu mai stam. Fa ce vrei cu noi, dar aici nu mai stam deloc.

Florin isi lua soldatii, speriat mai mult ca astia i-ar putea face probleme flecarind vrute si nevrute. In zilele urmatoare, in curtea batranilor nu se intampla nimic. Nimeni nu avea curajul sa arunce priviri spre casa lor unde o lumina ardea pana in zori. Apoi, Florin, ginerele primi pe neasteptate vestea ca e destituit. Era doar inceputul ca urma o serie de probleme. Fu dat afara din armata si se aratau nori negri asupra lui. Urmara perchzitii, controale, verificari pentru niste combinatii pe care le facuse si despre care credea ca nu o sa afle nimeni vreodata. Acasa incepura scandalurile si nu se mai terminau. Femeia, era mereu nemultumita, banii nu mai veneau ca inainte, ba unde mai pui ca trebuia sa vanda din ce agonisisera impreuna ca sa plateasca cum scadentele. La scurt timp, baiatul Cucului, fu dat afara de satenii din  parohia lui. Auzisera de ispravise parintilor si nu voiau ca blestemul familiei sa se pravaleasca si asupra lor. Asa ca parintele, trebui sa plece. La doua zile, Cucu muri. Cand ajunsera acasa, parintele lor era intins in sicriu. Albise. Tot parul lui negru ca pana corbului deveni o claie argintie. Mama lor la fel. Doar ca ea parea sa nu fie afectata ci intr-o despresie. Se uita mereu in cana de ceai de tei si murmura ceva. ” Doamne nu ne lasa la rau” putea auzi. Parintele veni si el. In aer se simtea o incrancenare. Oamenii satului venira cu teama si ingrijorare la casa Cucilor sa ii ajute cu pregatirile pentru inmormantare. Pe Ion, Cucu, l-au condus pe ultimul drumar satenii, intr-o zi senina. Cimitirul vechi, pe langa care trecura parca era mai vesel. Pasarelele ciripeau harnice si florile parca erau mai vii. Mirosul de fan cosit proaspat umplu valea. Clopotul bisericii rasuna si parca toata suflarea satului inviora. Ion fu ingropat in mormantul pe care si-l pregatise cu grija de ani, ca sa nu mai trebuiasca sa poarte grija asta copiii lui ori sa-i faca ceva ce nu i-ar fi pe plac. Fusese un om muncitor si lucrurile facute de el erau socotite si durabile. Doar magia de a poseda, de aaduna bogatii a ajuns sa il domine. Cat de slab este omul dar cate motoare ascunse ii dau energii nebanuite si cat de repede aceste iluzii il pot distruge? Totul este fum si risipire daca nu traiesti o viata cumpatata.

Dupa slujba, parintele sfinti casa si totul se linisti.

La doua luni, casa Cucilor era de vanzare, cu grajduri, cu tot. Batrana fu luata de fiica ei si dusa  la Oradea unde se muta singura. Divorta si se hotari sa inceapa o noua viata, poate mai buna si cu mai multa grija fata de cele sfinte.

Nimeni nu a mai auzit de atunci in curtea aceea despre lucruri necurate.  Familia l-a ingropat pe batran departe de locul acesta. Cand merg la cimitir, de Iluminatie, satenii ii mai aprind cate o lumanare, pentru linistea sufletului sau zbuciumat iar cand mai vad pe cate unul care se zbate din rasputeri sa agoniseasca il atentioneaza:” Cucule, mai incet, ca-ti vinzi sufletul”.

Posted on 14 Decembrie 2012, in Povestiri din Cartier. Bookmark the permalink. 18 comentarii.

  1. Cand isi baga diavolul coada…

  2. Excelenta proza! Am citit-o pe nerasuflate. Parca pluteste duhul lui Rebreanu peste ea. Hotărât lucru ai vocatie de prozatoare. Păcat ar fi sa nu ți-o urmezi. Succes si pe mai departe!

    • Daniel, ma bucura remarcile tale. La inceputurile carierei sale scriitoricesti, Marin Preda a fost indemnat:”mai du-te si tu pe la tara si vezi ce e.” La mine avenit tara si mi-a povestit, cunosc locurile si oamenii. E adevarat ca zona reprezinta locurile de bastina a lui Rebreanu dar din pacate nu s-a numarat printre favoritii mei. La varsta la care l-am citit eu mi se parea prea greoi si neinteles. Nu rezonam la scrierile lui. Povestirea e una inspirata din realitate. M-am temut sa nu fie plictisitoare de citit pe internet pentru ca e o nuvela si are o lungime considerabila. Vreau sa iti multumesc pentru sugestia pe care mi-ai facut-o in urma cu ceva vreme, aceea de a scrie despre viata emigrantilor turci in Germania. Lucrez la asta. Scriu si ma documentez. O sa postez in zilele urmatoare niste fragmente. Iti doresc o seara placuta si multumesc pentru vizita!🙂

  3. Gabriela, am citit nuvela ta pe nerăsuflate ! Ești dăruită cu un har pe care ar fi păcat să-l ții ascuns. Scrie cât mai mult și, când vei publica primul volum, anunță-ne. ! Eu aș vrea un exemplar cu autograf !🙂

    • Zina draga, ma bucur ca ti-a placut povestirea. Lucrez in paralele la doua carti. Una e cu povestirile din Romania iar cealalta la care am nevoie de documentare, e un roman se refera la emigrantii turci din Germania. Intentionez sa le public anul care vine. Si iti promit de pe acum cate un exemplar cu autograf. Ii spuneam unui prieten nu demult ca nu sunt o femeie bogata, poate pentru ca nu m-a preocupat asta niciodata destul de mult. Dar ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat ocazia sa cunosc foarte multe persoane interesante o intreaga lume care traieste in povestirile mele. Iti doresc sa ai o zi frumoasa cu gutuie la feresti si povesti romanesti, cum e la noi, acasa, in Romania, cand vine iarna.🙂

  4. Am citit povestea cu nesaţ.
    Mare păcat că nu scrii mai des şi mai mult. Mare păcat.
    Ai un talent remarcabil, talent pe care nu-l exploatezi suficient.
    Poveştile tale ar trebui musai să fie tipărite.
    De ce doar blogul să fie „cartea ta” aşa cum ai afirmat chiar tu, mai de mult?

    • Tibi, scriu mult in ultima vreme. Doar ca nu am mai postat. Am scris deja ca nu am avut acces la internet doua saptamani. In schimb lucrez in paralele la doua carti. Una care cuprinde povestirile mele pubicate in parte pe blog si cealalta, un roman care are in centru un personaj, interesant si se refera la viata oamenilor simpli, a unor emigranti turci in Germania. Pentru ea lucrez mai mult ca ma docmentez si ma consult cu diferite persoane. Nu e doar o galerie de portrete ori de intamplari. Cafeneaua turceasca e un loc unde destinele se intersecteaza, povesti de viata fascinante, exotice, cu trairi intense, pozitive si negative.

  5. Pentru mine, nuvela ta se pliază de minune pe imaginea albiei râului pe care ai descris-o la început: largă şi seacă ea s-a umplut fără veste de torentul întâmplărilor care s-au succedat aproape nelăsând cititorului răgazul să cugete la cele citite pt că vrea să afle cum va sfârşi gospodarul cel hapsân.

    • 🙂 povestea e fascinanta in sine si e inspirata dintr-o intamplare reala. Cineva imi spunea ca viata satului e plina de astfel de intamplari extraordinare si merita efortul sa te apropii de aceasta lume si sa ii simti pulsul.

  6. Pe mine m-a dus cu gândul nu la Rebreanu, ci direct la Eliade. Atmosfera ireala, oamenii… Astea sunt lucruri de pus într-o carte, nu pe blog… Are dreptate Tibi!

  7. Dane, sunt impresionata ca povestirea a reusit sa starneasca intr-atat interesul. Eu traiesc si simt ceea ce scriu de aceea ma straduiesc sa creez aceleasi senzatii si cititorului. Pana acum, blogul a fost locul in care am facut primii pasi inspre scrierile literare iar cititorii mei de aici, observatiile lor, mi-au fost utile sa vad daca merita sa scriu mai departe. Nuvela isi va gasi locul in carte. Nu m-am gandit la Eliade cand am scris desi sunt de acord ca atmosfera este ireala, asemanatoarea cu cea descrisa de Eliade in ”La tiganci”. A venit totul de la sine. Asa scriu eu. Incep sa scriu si textul curge direct. Nu pot decat sa ma bucur ca am prieteni cititori avizati. Exigenta lor ma face sa urc, sa ridic nivelul. Iti doresc un weekend placut si o seara frumoasa!

  8. O poveste pe care am citit-o pe indelete si care mi-a placut foarte mult. Descrie bine lumea satului romanesc. O lume care pare simpla doar in aparenta, insa e mult mai complexa in realitate.
    Deasemeni e bine scoasa in evidenta mandria aproape etnica a ardelenilor.

    • Mircea, esti un elegant cu ultima replica. Eu mi-am insusit un punct de vedere al unui cunoscut ce imi povestise despre intamplarea aceasta. Si poate ca am exagerat putin, lasandu-i in umbra pe moldoveni. Prinsa de altele nu am apucat sa corectez conotatia pe care a luat-o mandria aceasta, in text. Am si fost sanctionata de o prietena moldoveanca. In ce priveste lumea satului romanesc contemporan, este asa cum spui, complexa, prinsa intre credinta, traditionalism si modernism, incercand sa functioneze si sa se adapteze vremii.

      • Nu e numai punctul de vedere al cunoscutului tau, Eu am cunoscut multi ardeleni care aveau o parere proasta despre moldoveni si asta cred ca e de pe vremea foametei de dupa razboi. De aceea apreciez realismul textului, stiu ca moldovenii sunt rau famati acolo.
        Apropo, o casa de chirpici are si avantaje: se reconstruieste usor dupa ce a fost daramata de tatari. Imi amintesti de un director canadian, care era mirat de maturoaiele noastre, facute din nuiele: simple, ieftine si eficiente.🙂
        Eu inca mai cred ca lumea satului romanesc, acela care inca n-a fost corupt de stilul superficial al vietii moderne, va fi punctul de renastere a romanilor.

      • Da, cred ca e un aspect la care va trebui sa lucrez. Eu nu sunt de acord cu discriminarile de nici un fel. Problema care s-a pus in discutie si a fost pentru noi, in Ardeal, oarecum socanta, prezentata si de televiziuni dealtfel, dar si aflata de la primari care au organiat convoaie umanitare, ca au ajuns in satele inundate sa acorde ajutoare pentru sinistrati iar acestia, stateau in bufet, la un pahar de palinca. Soferii si cei care insoteau convoaiele au trebuit sa le descarce singur iar beneficiarii nici nu s-au sinchisit. Despre perioada foametei nu stiu, ca a fost demult, inainte sa ma nasc eu iar memoria colectiva nu e atat de lunga. Deci nu cred ca asta a generat atitudinea unor ardeleni fata de moldoveni. Exista anumite diferente intre noi si probabil ca lipsa de toleranta. Ardelenii au, ce-i drept, un soi de mandrie asociat unui brand de tara. E un subiect delicat si e mult de discutat.

  9. Eu am auzit despre cum sunt porecliti moldovenii de catre ardeleni inca din armarta (in Brasov): „Sarma”, spus cu mult dispret, pentru ca moldovenii care mergeau in Ardeal erau atat de multi incat calatoreau pe trenuri. Au fost accidente mortale cand treceau trenurile pe sub liniile electrice, de aceea strigau asa, pentru atentionare. Despre foamete mi-a povestit mama mea, care era copil atunci si bunica dinspre tata, (a avut un argat din Moldova care muncea numai pentru mancare).
    Am vazut si eu reportajul despre care spui, insa imi amintesc ca era din Delta (tin minte ca am fost mirat de acest lucru, caci cunosc oameni din Delta si parca nu sunt asa). Poate gresesc, dar n-are importanta. Cine stie cum pot reactiona oamenii cand sunt in fata unei distrugeri? Pe mine ma mira cat de usor se pun etichete oamenilor de catre oameni.
    Mandria ardelenilor cred ca provine dintr-o influenta ungureasca si (mai ales) nemteasca.
    Dar exista, intr-adevar, o stare de vaicareala generala in Romania. Eu cred ca e rezultatul modului in care sunt exagerate stirile la televiziuni. Deasemeni si politicienmii au un mare rol in crearea acestei stari fataliste, caci exagereaza relele romanilor, punandu-le pe seama adversarilor politici.
    Nu stiu daca are legatura cu subiectul, insa un muncitor mi-a povestit ca oamenii au dat ajutoarele alimentare primite de la UE la animale, caci li s-au parut lipsite de gust (faina de porumb, de exemplu).
    Dar nu as dori sa intru in polemica pe tema asta, de aceea am intarziat comentariul🙂 In plus, articolele tale nu sunt de genul pcelor pe care sa le citesc cu mintea. Creezi o atmosfera in care trebuie sa intru, sa o simt. Tocmai atmosafera aceasta da valoare mare articolelor.

  1. Pingback: PLACINTE CU BRANZA - Rețete culinare pe înțeles

  2. Pingback: N-am sa ma satur niciodata de Romania! « Fata din vis

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: