Monthly Archives: decembrie 2012

La Multi Ani!


 La Multi Ani!!

Se apropie Anul Nou, cu pași repezi și îi ieșim în prag cu speranțe, gânduri bune și așteptări. Să dea Domnul, ca un an întreg și cât va fi de-aici inainte, să fiți, să aveți și să arătați, așa cum visați!
La mulți ani!

Reclame

daca nu va raspund imediat


Dragii mei prieteni, care treceti pe aici, timp de doua zile sunt invitata la Cafeneaua Turceasca. Daca treceti pe aici si nu va raspund imediat, sa nu va ingrijorati. De luni insa, ma reintorc cu forte proaspete si cu noi povesti.
Pentru cei care plecati la Revelion si nu va mai ”vad” anul acesta, va doresc un An nou, fericit si plin de bucurie!

Sub semnul destinului


(fragment din romanul Focuri)

In cartierul oriental, viata parca zvacneste chiar si in orele tarzii. Dupa perdele, cineva, fara somn, sta mereu de veghe pentru a avea pregatite barfele pentru a doua zi. Un fel de reporteri de serviciu pentru un editia locala a unui ziar oral. Nimeni nu poate misca nimic fara sa se afle totul, in detaliu, in aceeasi zi. Linistea noptii fu sparta de voci rastite. ”Deschideti! Polizei!” Bubuiturile rascolira intunericul. In blocul sau, o trupa speciala de politie sparsese usa unui pakistanez de la etajul trei. Strigate, tipetele unei femei, probabil femeia barbatului, plansetele copiilor. Pakistanezul avea trei copii mici. Era cunoscut drept un om asezat si nu facuse niciodata, nimic rau de cand locuieste in cartier. Ibrahim se ridica din pat si se duse la fereastra. Figura sa cu trasaturi europene se profila prin lumina ce patrundea discret de afara. Avea parul negru, cu putine fire albe desi el nu si-l vopsea niciodata cum fac altii. Natura fusese generoasa cu el in privinta asta daca la 50 de ani, mai vea parul des si doar usor incaruntit. Nu se vedea mai nimic. Din geamul apartamentului sau ce dadea spre parc, zari niste flashuri albastre ce puneau nuante stranii vegetatiei din jur. Cateva pasari speriate se agitara prin copaci. Auzi fereastra de la camera baiatului sau. O fi deschis sa se uite. Intra in camera si vazu perdeaua fluturand. ”Ce s-a intamplat? De ce o fi plecat pe ascuns?” Tanarul sarise de la etajul 1 si disparu in noapte. Batranul mai auzi o masina demarand. In acelasi timp, soneria de la usa suna insistent. Deschise. In fata sa mai multi politisti. Se sperie.
-Buna seara. Il cautam pe fiul dumneavoastra.
– A plecat, spuse Ibrahim cu voca scazut si tremuranda. Ce s-a intamplat?
– Trebuie sa stam de vorba cu el? Stiti unde este?
– Nu. Nu mi-a spus nimic. Stiu doar ca a plecat.
Politistii comunicara informatiile prin statie, semnalmentele si detalii despre masina tanarului. Aveau mandat pentru perchezitie. Rascolira casa. Din camera lui Husso, luara o cutie. Nu vazu ce. Vecinii incepura sa iasa pe la usi dar au fost trimisi imediat in interior. Ii luara cateva declaratii iar apoi plecara. Il suspectau pe Husso ca s-ar ocupa de droguri. Batranului nu-i venea sa creada. Fiul sau fusese dificil intotdeauna si isi alegea anturajele nu tocmai cele mai selecte. Uneori participa la batai prin cluburi incat in multe primise interdictia de a mai intra. Chiar pana acolo sa fi mers cu prostiile? Sa isi riste libertatea? Putea avea orice, l-a sprijinit mereu, i-a dat bani de buzunar sa nu fe nevoit sa faca lucruri necinstite.Iar acum, el il facuse de rusine. O rusine pe care nu o va mai spala niciodata, pnetru ca oamenii acestai, intre care locuieste, nu vor uita niciodata noaptea asta.
Ibrahim nu a fost niciodata un om bogat. Harnic si la locul lui, ajuns in Germania venind din Malatya, o regiune frumoasa a Turciei. A vandut totul si a venit aici sa inceapa o viata noua si sa dea copiilor o sansa mai buna in viata. Si-a facut o situatie decenta. Husso, baiatul cel mare in schimb i-a umbrit mereu bucuria si linistea ultimilor ani. Parca nu ar fi fost al lui. O vedea pe nevasta-sa cum se intristeaza si plange pe ascuns. Ce putea face? Pentru el, Germania, a fost ca un pamant otravitor in care a crescut, o planta toxica. Prietenii, bautura, dorinta de a avea si a arata ce poate, l-au impins la toate acestea. Are 26 de ani. Nu mai avea multa putere asupra lui aici. In Turcia, ar fi fost altceva. I-ar fi aplicat cate o corectie de nu s-ar fi vazut. Prabusit pe scaun, cu capul in maini, batranul privea fix spre podea. In sufletul lui plangea in hohote de durere si de rusine. Asta e calvarul lui. Ceilalti doi baieti, sunt alt aluat. Blanzi, cuminti, respectuosi. Cel mic e la scoala, celalalt e la facultate.
Trecura patru ani din seara aceea. Husso fusese prins in cele din urma si arestat dupa o urmarire ca in filme. Facuse inchisoare si nu mai dadu pe acasa, de rusinea cunoscutilor si a parintilor. Se muta in alt oras. Nimeni nu mai stie de el iar batranul nu vorbeste despre el niciodata. Cand este intrebat se face ca nu aude. Nefericitul pakistanez peste care au tabarat politistii din eroare si i-au daramat usa, a primit despagubiri. Oamenii spun ca peste o suta de mii de euro. Dar aici, in cartier, sumele nu sunt niciodata cele reale. Ceva tot o fi primit ca in scurt timp si-a cumparat o masina mare, sa-i incapa copiii. Pakistanezul fusese multa vreme tinta ironiilor. Avea o bicicleta cu ”atas” in care isi punea tancii si mergea cu ei la plimbare. Acum, avea o masina mare, incapatoare in care isi urca trupa si nevasta ai caei bratari aurii ii zornaiau pe incheieturile mainilor.
Ibrahim veni ca in fiecare zi de la serviciu, 2 kilometri pe jos. Nu-si permisese niciodata masina. Casa si familia erau pe primul loc si apoi, nu era sigur ca si-ar fi dorit vreodata sa conduca o masina. Intra in cafenea si saluta cei cativa clienti. Vreo doi erau la aparatele electronice sperand in castiguri fabuloase iar altii doi discutau linistit la o cafea. Arunca o privire spre tabloul lui Ataturk, pus la loc de cinste. Nu exista turc adevarat care nu are undeva o poza sau un simbol reprezentandu-l pe acest mare om. Candva se mandrise ca era unul din descendentii lui, chiar daca dintr-o ramura mai indepartata. Ispravile baiatului il facura insa sa plece fruntea. Se aseza obosit la masa, cu picioarele incrucisate sub scaun. I se fedea talpa pantofilor roasa in vreo doua locuri. Se imbraca mereu modest dar ingrijit. Lua rasfoit ziarul si ceru un nescafe. Nu era fumator si nu ii intelegea pe cei care fumeaza dar ii tolera. La televizorul urias era emisiunea lui preferata. Ezra Erol, facea casatorii in direct si nu realiza de ce, asta il pasiona. Vedea acolo destine, din toate colturile Turciei, intersectandu-se, oameni care pana atunci nu stiau unii de existenta altora, ca se intalneau si la scurt timp, dupa discutii de cateva zile, se casatoreau. Cine ar fi crezut pana nu demult ca se va ajunge la asta. Casatoriile aranjate de parinti incep sa nu mai fie respectate. Dar daca ei erau fericiti. Poate e mai bine asa. El e un alevit si toleranta i-a fost insfulata de casa. Dar sunitii sunt alt soi de oameni. Ei se cred ingaduitori insa toleranta lor nu e atat de toleranta. Chiar si aici isi tin femeile in reguli stricte, pe cat pot, ca in Turcia.
-Ibrahime, joci un joc? Barbatul il invitase la o partida de carti.
– Da. Suntem patru?
Se asezara si jucara, fara patima, asa cum ar face un rebus ori ar citi o carte. Miza era mereu consumatia care se limita la cate un suc ori o cafea. Nimeni nu avea bani de mize mai mari. Aruncara privirea pe fereastra si il zarira pe pakistanez intorcandu-se cu masina plina de copii si de pachete. Nicunul nu ii putea suferi pe pakistanezi. Ibrahim spuse scazut, suspinand.
– Cum se pot imbogati unii pe nefericirea altora!

Flori de munte


( fragment)

Ceasul se grabise si in dimineata aceasta. Mereu intarzia putin. Dar pentru ca muncea repede si era foarte bun in ceea ce facea i se mai t receau cu vederea micile intarzieri. Intra in atelierul unde reparau echipamentele si colegii erau deja in plina activitate.
– Buna dimineata!
– Buna dimineata, ii raspunsera somnorosi incat aveai senzatia ca inca isi continuau somnul de dimineata.
Dadu cu ochii de Franco, italianul maruntel care se ridica pe varfurile picioarelor si inaltand umerii in acelasi timp, complexat ca trebuie sa il priveasca pe Ahmet de jos in sus. Nu facea decat sa starneasca hazul celor din jur. In urma cu cateva zile, Franco puse la cale o farsa coleglui sau turc si il invata ”italienische complimenti”. Vocabularul acestuia sa imbogati brusc cu expresii colorate: ”porca mizeria”, ” va fanculo”, ”porco Dio”. Iar el le utiliza cu prima ocazie incercand sa ii faca unei prietene complimente. Doar sinceritatea si naivitatea lui o facura pe aceasta sa nu se supere, ba chiar sa zambeasca ceea ce lui ii dadu incredere ca, aceste cuvinte cu rezonanta exotica, isi facura efectul. Ea il consola imediat.
– Stai linistit. Acestea sunt primele cuvinte pe care le inveti de obicei intr-o limba straina.
Ahmet il privi de la inaltimea siluetei, de la 1, 80 catre 1,50 metri, pe italian si il saluta cu un zambet larg plin de voiosie.
– Gut morgen, Franco! Va fanculo!
Italianul stia ca tratamentul acesta il primea in fiecare dimineata si in loc de salut ii raspunse furios, spre hazul celor din jur. Stranse pumnii semn ca daca ar fi ceva mai inalt i-ar arata el afurisitului de oriental.
– Tu, turco! Porco turco!
– Franco, nu e frumos. Asta e totala lipsa de respect. Respectloss.
Dialogul avu darul de a inviora atmosfera brusc. Toata echipa lucra cu mai multa vitalitate, atenta la discutia celor doi, ca la un matinal spectacol de stand by comedy. Italianul bombanea lansand un suvoi de cuvinte in limba sa, intr-o viteza uimitoare, intreaga lui faptura miniaturala exprimand furie si dorinta de razbunare, neputincioasa insa in fata unui adversar redutabil. Energia se revarsa deja peste masa de lucru si avea efectul mai bun decat o cafea tare. Usa se deschise si seful,isi facu aparitia, moment in care se instala linistea si concentrarea extrema asupra bancului de lucru. Neamtul, un batran, experimentat, care isi transformase meseria in propria afacere iar acum coordona angajatii din birou, intervenea rareori.
– Alles clar? Toate sunt bune? Cum va descurcati?
– Foarte bine.
– Nu aveti nici o problema?
– Nu, raspunsera angajatii in cor.
Daniel, un tanar neamt, cu ochii albastri si parul castaniu, renumit prin traznaile si nepriceperea lui, completa.
– Turcul si italianul se inteleg foarte bine. Au o relatie speciala si ne amuza dialogul lor in fiecare dimineata.
– Da? Seful se uita intrebator peste ochelarii lui cu rama aurie, cautand o confirmare. Mi se pare normal. Amandoi bruneti, amandoi provenind din regiuni de la malul marii, temperamente asemanatoare. Nu ma suprinde ca se inteleg.
Angajatii zambira. Stiau ei ce e cu temperamentul si intelegerea celor doi. Batranul isi asundea bine sentimentele fata de straini insa avea nevoie de ei. Nu-i putea suferi pe turci. Prea sunt necivilizati si i-au invadat tara. Oameni obisnuiti, fara cultura, fara maniere dar harnici muncitori. In momentele lui in care nationalismul iesea la iveala, nu se sfia sa le spuna ca daca ar fi dupa el, i-ar scoate pe toti afara din tara.
Seful dadu se plece dar se intoarse brusc.
– Era sa uit pentru ce am venit. Am descoperit ca la una dintre masini, careva dintre voi a instalat o piesa defecta. Cine a facut asta?
– Eu nu, raspunsera angajatii in cor, ridicand mainile in acelasi timp ca si cum niciunul dintre ei nu s-au fi atins vreodata de componenta aceea.
– Hmmm, facu batranul coborand ochelarii de la baza la varful nasului si privind peste ramele aurii. Mai sa fie! Poate ca atunci am instalat-o eu si am uitat! Eu am facut asta? Incep sa cred ca am probleme de memorie. Eu sa fi facut asta?
Evident ca stia ca vreunul dintre angajati si Daniel era de regula eroul principal cand era vorba de greseli. Nu mai incerca sa afle vinovatul. Stia deja despre ce era vorba iar discutia ii avetizase deja pe angajati sa fie atenti la ceea ce lucreaza.
– Avem o comanda la hotelul Class. Care dintre voi vreti mergeti acolo pentru interventie?
Ahmet se oferi sa mearga dar Daniel ii reteza elanul imediat.
– Seful, nu il lasati pe el. Daca se duce el, doi ani nu mai au nevoie de service la aparatele noastre. Ne ia astfel painea de la gura.
– O.K. Zice acesta zambind. Atunci, du-te tu. Parca vad deja ca pana la sfarsitul saptamanii va suna patronul si ne va trage o chelafaneala. Si va trebui sa le dai atunci explicatii de ce nu functioneaza aparatul pe care tocmai l-a reparat. Explicatia ca e vechi si ca are multe de inlocuit, nu prea tine.

Nevasta de pe poarta


– Todorucule, ii spuse mama intr-o zi, cred ca e vremea sa te insori. Ai ramas ultimul fecior neinsurat de pe ulita si ti-a cam trecut vremea. La 27 de ani nu mai ai de ce sa astepti.
– D-apoi bine mama, m-oi insura cand oi gasi fata.
– Daca nu iti gasesti amu una, ti-or gasi babele si nu stiu, zo, daca ti-o place.
Todorucu lua in serios avertismentul mamei. Asa sunt mamele de la tara. Se ingrijesc din vreme sa isi aseze copiii. Si nu te poti pune cu ele. Cand le intra ceva in cap nu le mai poti scoate nici cu tractorul. Din ziua aceea incepu a se gandi el la ce fata ar mai fi de maritat prin sat. Dupa ce insira fetele care ramasesera nemaritate, lista se facu scurta. Doar doua- trei care i s-ar fi portivit. Ii placu de Alexandra. Sandica ii ziceau in sat. Era fata faina si inca nu isi gasise pe cineva. Lucra la oras intr-un magazin. Nu erau ei o familie de gazde si nici zestre nu crede ca ii va da maica-sa dar nu e nici o suparare. Todorucu avea de toate: si casa, ca fratii lui erau plecati la lucru in Spania de multi ani si avea destul pamant, ca sa isi poata tine gospodaria. De cum a terminat profesionala, Todorucu s-a angajat la CFR. Are servici stabil si nu se teme ca va ramane fara slujba. Se duse la fata acasa. Incepura sa se intalneasca. Totul mergea de minune si se bucura ca desi asteptase atata isi gai fata pe care o cauta. Sandica era o fata inalta si subtirica, cu un par blond cenusiu, prins in coada de cal . Ii ajungea pana pe talie. Avea ochii albastri ca doua viorele si cand radea, te facea sa te luminezi. In casa se pricepea la toate cele. Harnica foc, nu astepta sa ii spuna cineva ce trebuie facut. Era ingrijit imbracata si din salariu, isi cumparase o masina, sa nu mai faca naveta cu cursa ce trecea prin sat. Isi facura planurile de nunta. Au rezervat sala la Caminul Cultural, au vorbit cu popa,si-au gasit nasi. Mai trebuie invitatiile. Intr-una din zile, o astepta pe Sandica sa vina sa mearga la oras, sa vada de invitatii. Cum intarzia, o cauta acasa.
– Nu o astepta Todorucule, ca azi Sandica nu e acasa. I-o venit o verisoara din America si e dusa la Peri. Haida maine, ca maine o gasasti.
Todorucu statu o vreme dezamagit. Nu ii spusese Sandica nimic. Incerca sa o sune pe telefonul mobil. Dar ii era inchis. O fi patit ceva. Nu se poate sa plece asa si sa nu raspunda. In cele din urma se duse acasa. Parca nu avea astampar insa. Se plimba prin casa, apoi se duse de cateva ori in livada. Iar suna. Nimic. Numai mesageria ii spunea ca va fi contactat. Se imbraca si pleca. In Peri. Stia unde sta verisoara si vroia sa vada cu ochii lui de ce nu putea veni acasa in ziua aceea.
Ajunse la casa fetei si intra in curtea ingrijita, cu portile inalte din fier forjat. Nimeni nu era pe acasa, doar cainele iesi plictisit si se duse inapoi, ca si cum prezenta lui nu il interesa. ”Cu asa caine, pot fura hotii toata casa, cu caine cu tot”, gandi el. Casa solida, frumoasa, cu fundatie inalta. Se vede ca sunt oameni gospodari si instraiti. Batu la usa, dar nu ii raspunse nimeni. ”Poate or fi in casa dinainte”, isi zise el. Trecu prin camera din mijloc. La camera aceea, dinainte, in geam erau perdelute. Batu la usa. ”Poate nu-i nimeni acasa”, desi vazuse perechi de pantofi de fata la intrare. Apasa clanta si arunca o privire. Ramasese inmarmurit. Sandica lui, cea frumoasa, cu vara-sa, dezbracate amandoua in pielea goala, dormeau imbratisate.
I se intunecase in fata ochilor. Asa ceva nu mai pomenise.
-Pai ce faceti voi aici? Intreba el cu vocea sparta si tremuranda.
– Pleaca. Nu e treaba ta. Vara-sa o bruneta inalta se ridica somnoroasa, si ii inchise usa in nas. Dispari imediat sau chem politia.
Todorucu pleca injurand. Nici nu vedea pe unde calca. Ce o sa faca el? Atata rusine pe capul lui. Se duse direct la soacra-sa. Valvartej, bolborosind si injurand, rosu la fata de manie, intra in curte.
– Pai bine, lele Raveca, de-asta im faci mie?!!
– Ce ti-am facut eu, Todorucule? Spuse femeia cu un ton nevinovat.
– Ia ce am patit. Fata ‘mnitale si cu vara-sa erau in pat, amandoua. Asa le-am aflat! Si ii povesti femeii. Raveca, nu parea deloc miscata de poveste ceea ce il facu pe Todorucu sa banuiasca ca nu era straina de poveste.
– Tuluoaie Doamne Todorucule, cum ma poti banui pe mine? Noah lasa, hai nu mai fi ase suparat. Mai am o fata. Vrei sa te insori cu ea?
– Ce fata? Se lasa el prins de idee, gandindu-se ca acum va trebui sa povesteasca satenilor rusinea lui si sa vada lumea ca el, feciorul de gazde s-a facut de minune.
– Cum? N-o vezi?
– Unde sa o vad? Mneata glumesti cu mine? Crez ca imi arde de asa ceva?
– Uita-te la ea. In spatele tau.
Todorucu vazu o fata, frumusica, semana putin cu Sandica. Era urcata in picioare pe poarta de lemn si de acolo striga, jucandu-se cu alte fete de seama ei.
– Pai, cati ani are?
– Acuma termina clasa a VIII-a. A implinit 14 asta iarna. Anicuta! Hai un pic incoace!
Fata cobori si se uita cu ochii ei albastri la fecior si la maica-sa intrebandu-se ce vor fi dorind de la ea.
– Anicuta? Vrei sa te mariti? O intreba maica-sa.
– Acum?
– Nu chiar acum. In locul surorii tale.
– Eu stiu? Vreau. Dar ce-mi dai?
– Noah lasa ca om vorbi cu tata-to si om vedea. Noah ai vazut, zice femeia intorcandu-se catre Todor.
Oftand, impacat oarecum se duse acasa. In cele din urma s-a pregatit nunta si mireasa de pe poarta s-a maritat. Todorucu tot neimpacat a ramas. Uneori mai merge la crasma si vine acasa pe 7 carari. Anicuta insa nu il radba. Cum il vede ca se clatina ia sicitorul la el si il bate, strigand in acelasi timp sa o auda vecinii. ”Nu mai da in mine, nenorocitule!”. El zambeste stramb, ferindu-se de loviturile ei. ”Dracu m-o pus sa-mi iau nevasta tanara?!”

Primiti Craciunul in casa?


Doamne cata treaba au femeile la tara in saptamana Craciunului! Dupa ce au terminat curatenia, se pun pe gatit si pe copt in cuptor. Cozonaci, paine, prajituri, sarmale, racituri. O multime de bunataturi. Si toate trebuie pregatite iar in ajun, cand toate sunt gata si toti se aduna acasa, asteapta colindatori. Intai cei mici si veseli, cu glasurile lor cristaline si ochisorii stralucitori. Apoi, tinerii iar mai incolo, varstanicii. Bunica, o femeie subtirica, cu parul candva blond dar acum incaruntit si ochii albastri cat cerul de primavara o lua pe fetita de cativa anisori la o vizita scurta la neamuri, in alt sat. Era imbracata frumos, cu un paltonas rosu, la gat un fular alb, pufos iar in cap o caciulita alba pe care mama prinsese o floare rosie tricotata, ca un mac. Se duceau sa vada o verisoara micuta de cateva luni, o alta nepoata a bunicii. Si ii pregatisera un cadou. Acolo, in vizita, nu a prea fost mare lucru de facut. Micuta era un bebelus obisnuit. Plangea din cand in canda iar mama, protectiva, o lua in brate. Aveau si un brad in casa dar parca nu era atat de frumos ca si celalalt pe care mama si tata il asezara in camera mare. Timpul trecea repede si crezu ca bunica a uitat sa mai plece.
– Mama Reghina, nu mergem si noi acasa? Intarziem la colindat.
Batranica se uita spre nora ei, zambind si apoi spre nepoata.
– Amu merem. Se ridica, le ura sarbatori fericite tuturor celor ai casei si se porni, cu nepotica de mana. Nepotica, o fetita cu parul rosu si ochii ca doua margele de diamant negru.
– Dar mai stii colinzile? Bunica intreba asa, de curioasa, desi stia ca momentul era prea important ca fetita sa fi uitat ceva.
– Bineanteles ca le stiu. Stii doar ca am repetat in fiecare zi.
– Noah, atunci e foarte bine.
Autobusul le lasa in statie, la cativa zeci de metri de casa. Locuiau la ”drumul tarii”, adica pe soseaua nationala ce traversa satul. Zapada era inalta, pana la stresinile caselor, cel putin asa i se parea fetitei. Intrara in curte printre nameti. Bunicul ii daduse de-oparte si facuse carari, dar pentru o fetita de o schioapa nametii erau ca niste munti. Casa bunicilor, era vopsita intr-un galben cald iar geamurile si usile vopsite in verde. Parca era casuta din povesti, pusa acolo in decorul acela alb.Bunicul le astepta zambind vazand emotia nepoatei.
– Am crezut ca nu mai viniti. De ce-ati sezut atata?
– Am stat un pic de vorba. Dar nu mult.
– Bine ca n-ati intarziat.
Fetita mai dadu o fuga in camera si verifica bradul. O multime de globuri colorate si ghirlane scantaiatoare pusesera mama si tata in brad. Iar lumanarile, adevarate, ardeau dand o lumina calda si blanda. Nu a venit mosul. A zis mama ca vine cand e la colindat dar a crezut ca poate mosul s-a grabit si el si a ajuns mai repede.
– Gata de colinda? Intreba bunica. Nu pentru ca nu ar fi stiut, dar testa gradul de emotie al micutei s se bucura odata cu ea. Uite, ti-am pregatit aici o traistuta in care sa pui colaceii si nucile.
Gata bunica.
Afara, se intalnira cu cativa copii din vecini, si ei cu bunicile ori mamicile. Zapada scanteia in lumina slaba ce venea de la becurile de pe stalpii rari de telegraf. Parca acolo se rasturnasera gramezi de diamante iar aerul rece le facea sa scartaie ascutit. Incepura de la prima casa. Intrara in curte iar bunicile ramasera la poarta razandu-le chipul si sulfetul de inocenta lor.
– Primiti cu colindaaaaaa?! Primiti Craciunul in casa?!
– Primim, primim!
Si incepeau in cor:
”Afara ninge linistiiiit si-n casa arde focuuul
Iar noi pe langa mama stand, demult uitaram jocul
E noapte, patul e facut, dar cine sa se culceee,
Cand mama spune de Isus, cu glasul rar si dulceee…”
Si cantau toata colinda iar gazdele, cei care ii primeau pe micii colindari tremurau de emotie si bucurie, traind odata cu micutii, frumusetea sarbatorii Craciunului.
– Multmim de colinda. Cine v-a invatat?
– Bunica..mama…
– Foarte frumoasa a fost. Sa veniti sa ne colindati si la anul tot atat de frumos. Bine?
– Daaaaaa!
-Dar ceva in straituca sa va dam?
-Daaaa!
Si gazda le intinda cosul cu colacei facuti din aluat de paine, in cuptorul de lut, ori nuci, mere, portocale. Ii serveste cu prajitura iar bunicile, in poarta, sunt omenite si ele. Cand straitucale au fost pline, s-e intorc acasa.
Acasa, bucurie mare. Mosul venise si lasase sub brad o multime de pachetele si cutiute.
– Dar mami, tu ai vazut cand a venit mosul? A intrat pe usa?
– Nu stiu, draga mamii. Nu am vazut ca eram ocupata cu masa.
– Cred ca pe horn nu a putut intra. E foc in soba si s-ar fi ars. Cum de nu l-ai vazut?
Mama si tata zambeau, uitandu-se unul la celelalt. Zambetul acela, complice, l-a inteles fetita dupa ani si ani. Sa fie patruzeci de atunci?
In satul acela, in casa bunicilor, galbena cu ferestrele si usile verzi, se intoarce gandul ei acum. Acolo, erau mama si tata si bunicii. Acolo traiau oamenii toti, toti cei dragi si cunoscuti. Se aud colinde pe la porti. Suna clopoteii si miroase a cozonac.

-Buna sara lui Craciun! Primiti cu colindul?

Sa aveti Sarbatori fericite, cei dragi sa va fie aproape, sa aveti sanatate si belsug iar Steaua care straluceste, vestind Nasterea Mantuitorului, sa va aduca bucurie si pace in suflete si in viata! Craciun fericit!