Monthly Archives: noiembrie 2012

Chiar si in Germania


In toiul verii, cand temperaturile au devnit insuportabile chiar si pentru Germania, Seit, azerul aspru ca paprika scharf, umbla imbracat in faimoasa sa geaca neagra, Alpha, cumparata cu cateva sute de euro, suma pe care tinea sa o precizeze, cu mandria unei investitii de succes, de fiecare data cand venea vorba despre achizitiile sale. In picioare avea cizme de piele neagra, foarte fina, ca manusa, pentru a nu da nota proasta partii superioare a vestimentatiei sale. Tinuta asta a lui,speciala vroia sa mascheze din ceea ce vedea el ca un defect. Seit e slabut, are doar 1,70 m inaltime iar in greutate  abia depaseste 50 de kg. Asta nu il impiedica sa pozeze in postura unui tip dur, cu apucaturi mafiote si relatii dubioase. Si cand vorbeste cu foarte multa convingere despre cum se ia la tranta cu durii care il enerveaza doar si pentru faptul ca, la club, se uita la el, starneste zambetele celor din jur care nu se incumeta sa-l creada. Cum adica, un maruntel de 50 de kilograme, fie el si aspru la vorba, sa ii dea pumni in bot unui ins de 100 de kg, sa il ia de guler si sa il arunce de pereti? Cand vorbeste despre ”ispravile ” sale, geaca lui Alpha se infoaie si chiar ii da o nota de credibilitate. Chiar si ieri seara, cand mecanicul ce ii verificase masina ii solicitase un avans de cateva sute de euro, cat l-a impresionat pe nenorocit. Ceruse banii inainte pentru ceva piesa ce trebuia comandata special si se duse cu ei direct la o sala de jocuri electronice. Nu se ridica de acolo decat in momentul in care il vazu pe Seit uitandu-se incruntat la el.

–                   Unde sunt banii mei? Intreba retoric Seit. Stia deja, dar vroia sa auda si de la nenorocit.

–                   Aici. Barbatul arata cu deznadejde, indicand cu ambele brate in directia aparatului care, in ciuda stradaniilor lui, inghitise aproape tot avansul primit de la Azer, fara sa ii ofere castigul sperat.

–                   Unde aici? Seit nu intelegea ce insemna aici. De nervi, nu de alta. In directia indicata nu vedea nici un cent.

–                   Aici, repeta mecanicul. In aparat.

–                   Cum in aparat, banii mei?! Amanamana! Vreau banii mei inapoi. Maine te prezinti cu ei ori o sa ai mari probleme cu mine! Ai inteles?!

–                   Da, murmura nenorocitul cu voce stinsa.

Azi, pe la 11, mecanicul inapoie banii. Doar el stie cum facuse. Nu vroia insa sa se puna rau cu omuletul acesta periculos. Stia ca are prieteni printre racketii rusi iar raceala unui cutit intre maruntaie nu vroia sa o simta.

Seit se uita la ceas. Dadu peste cap paharul de ceai si se urca la volanul BMW-ului sau gri metalizat care a costat cine stie cate zeci de mii de euro. Suma exacta  o stie doar el si vanzatorul, pentru ca din nou sumele in euro trebuie manipulate spre interesul auditoriului. In fond, nu face nimanui rau sa precizeze alte scoruri financiare. Iar el face imprsia unui om cu greutate. Nu oricine isi cumpara BMW de 50.000 de euro, chiar daca acelasi model, in aceleasi conditii costa cu mult mai putin. Masina este viata lui. E nevasta lui, dupa cum ii place sa se laude si isi aminteste amuzat un clip publicitar despre un tip, care e suprinsi de politistii de la circulatie, incercand sa presteze o partida de sex cu propria masina, la teava de esapament. Ei, asta e acum! Seit fara masina ar fi un nimeni. Dar masina, puterea motorului, ii intra in fibre si devine si el un tip puternic cu carisma. Nu oricine conduce un BMW ultimul model. Dupa cateva minute gonea deja pe sosea, sa ajunga la Frankfurt. Aerul conditionat crea o ambianta placuta iar fasaitul rotilor bolidului pe asfalt ii dadea o usoara euforie. Calca acceleratia ceva mai tare, din placerea condusului. Vazu o masina ce incerca sa il depaseasca iar semnalele sonore il facura sa iasa din reverie. O patrula a politiei. Politistii ii facura semn sa traga pe dreapta. ”O Sheitan!” exclama el in gand. Scuipa fictiv si bombani cateva injuraturi. Pregati actele.Echipajul de politie, un barbat si o femeie il studiara atent. Il verificara prin statie.

–                   De ce circulati cu viteza atat de mare? !70 de km la ora.

–                   Ma grabesc.

–                   E ceva grav? Unde va grabiti?

–                   La Socialamt, Oficiul de asstenta sociala. Trebuie sa imi innoiesc dosarul si am programare. Va rog respectuos sa ma amendati mai repede.

–                   Primiti ajutor social de la stat si conduceti BMW de ultimul tip? E posibil lucrul acesta in Germania? Femeia il privi intrigata, ca pe o ciudatenie si clatina din cap a dezaprobare.

Colegul politistei ii dadu amenda cu recomandarea sa conduca mai incet si prudent. Seit nu statu la discutii. Se urca in masina rapid. Cum sa riste sa primeasca cei 700 de euro de la stat si subventia pentru chirie si cheltuieli, inca 700 de euro? O fi el bogat, dar nu se face sa renunti la nici un banut, daca e vorba sa-l primesti. Amenda ii intuneca pentru o secunda gandurile. Dadu volumul cd-playerului la maxim, ascultand muzica lui preferata, bubuind in difuzoare.

Reclame

Focuri


  (Fragment)

Ziua se stingea incet, bland, inecand asfintitul intr-o mare insangerata lasand loc pe cer unui albastru intens, din ce in ce mai intunecat. In apropeiera aeroportului, avioanele ofereau fara voie, un inedit spectacol aviatic. Pe fundalul acela azuriu, pareau ca niste nave extraterestre, luminand culoarele aeriene, in diferite directii, dupa niste harti inacesibile privitorilor. Tanarul cobori din masina, cu mersul drept si apasat al omului care nu se teme de nimic. Raspunse la telefonul firmei, ce ii suna inca buzunar desi ziua de lucru se incheiase. Se uita incotro sa o apuce: sper apartamentul sau ori spre cafeneaua turceasca.  Acasa insa nu il astepta nimeni. Inalt si brunet, avea o infatisare exotica, atragatoare, statura atletica si zambetul larg al omului cu sufletul deschis. Era tanar si singur la cei 40 de ani ai sai. Isi rispise viata intre iluzii si iubiri trecatoare. Cafeneaua ii oferea substanta de viata sociala pe care nu si-o permitea. Intra, lovindu-si in semn de salut cu palma dreapta pieptul in zona inimii. Salut scurt, si intra imediat in atmosfera, simtindu-se acasa. Pe masa, numarul de azi al cotidianului Hurriyet, astepta cititorii. televizorul prezenta ultimele stiri. Conflictul cu Siria, era cel mai de actualitate. Parinti, primindu-si baietii in sicrie militare, rude indurerate, iar din cand in cand premierul Erdogan, suspectat de colaborationism cu americanii, sustinea cate un discurs sforaitor, consoland populatia, deja familiarizata cu pierderile de tineri in dinferite confruntari teroriste.

– Eine bier, bitte! One bier, please, se simti dator sa precizeze si in engleza, ca sa fie inteles international. Asa se intampla cand esti auslander. Trebuie sa stii cat mai multe si limbile straine de circulatie sunt mereu de mare ajutor. Arunca o privire de cunoscator. Ii era familiara lumea aceasta, a bataliilor si conflictelor. Cum au zburat cei 10 ani de cand fusese luptator in trupele de comando turcesti, nici nu stie. Isi aminti doar ca din grupa lui doar 3 au supravietuit unei operatiuni speciale. Un val de tristete ii umbri ochii si asa intunecati. Se apropie de televizorul urias si imaginile il proiectara in scenele de lupta. Era deja acolo. Unul dintre barbati il intreba ceva despre armamentul folosit in confruntare, si inca privind ecranul ii raspunse. Se intoarse la masa si lua la rasfoit ziarul. Isi puse muzica preferata pe telefonul iar acordurile triste rasunara in sala. Melodii triste, sfasietoare pentru sufletul sau macinat dar ascuns bine dupa expresia unui chip inca tanar tanar si zambitor, un perete inalt in spatele caruia ardea fierband un vulcan. Dureri, dorinti, povesti de viata, dure si insangerate. Termina de rasfoit gazeta. Stia deja ultimele vesti asa ca isi plati berea si iesi, indreptandu-se spre casa. Urca incet pana la etajul doi si rasuci cheia in broasca. Ofta. Totul gol. Apartamentul era nemiscat, fara viata. Gasi lucrurile in ordine in care le lasase dimineata, cand plecase in tromba, cu sandwichul de la micul dejun in mana, in mare graba sa nu intarzie. Nu mai avea chef. In gat ii urca incet nod i se urcase un nod mare si amar. Se abandona singur pe canapeaua din living, cu un pahar inalt e ceai. Sistemul audio din camera sa puse in functiune si acordurile sentimentale ale lui Julio Iglessias  fermecara. Avea CDul acesta de 10 ani si il asculta mereu, ca pe o muzica ambientala in timpce el plutea in contemplari.Lua fotografiile si le rasfoi. Isi opri privirea pe fotografia unei brunete frumoase. Ii contura chipul cu degetul, ii mangaie buzele. Din ochi ii tasnira lacrimi fierbinti. Isi apropie mainile a rugaciune si isi inalta sufletul si ochii spre fereastra deschisa spre parc. ”Alah, tu cel care le vezi si le asezi pe toate, da te rog minte femeii acesteia si iarta-o pentru tot ce a facut iar pe mine ajuta-ma sa imi vindec arsura dinauntru! De ce nu o pot uita? Fa o miracol si ajuta-ma sa o uit!” Telefonul suna si il scose din ganduri. Melissa, apelanta, suna insistent. Se gandi sa nu ii raspunda dar mana nu il asculta, parca centru de comanda al popriilor reactii nu mai era la el. Raspunse cu o voce surda, ragusita.

– Da! Efendim.

–  Salut! Meraba! Ce faci? Dormi?

– Nu. Stateam. De ce m-ai sunat?

– Vreau sa vin la tine, sa stam de vorba.

– Sunt obosit. Nu am chef de conversatie acum. Vreau sa ma odihnesc. Oricum, nu mai avem de discuta.

– Vin. Sunt deja pe drum.

– Intoarce-te! Nu veni! Era speriat de faptul ca ea e atat de aproape. Incepu sa tremure fara sa vrea. Stia cat de greu ii va fi. Femeia aceasta, pentru care el era gata sa isi dea viata il topise incet, ca pe un pumn de zapada, din muntii sai dragi de acasa. Se ridica, intr-o stare de betie si isi puse un pahar de apa. Lichidul ii facu bine. Simti ca o data cu el, lacimile sale se inncara. Soneria tarai scurt. Se tari pana la usa si deschise. Era ea. Cu parul negru fluturand pe umeri, in valuri calde si avand afisat zambetul ei roz, acea expresie unica de care fusese fermecat. Fusta prea scurta pentru ea si tocurile inalte, parfumul usor prea strident pentru preferintele lui.

– De ce ai venit?

– As fi vrut sa te bucuri ca ma vezi si sa ma iei in brate, asa cum faceai si alta data. Ea intra, neasteptand invitatia lui. Se aseza pe canapeaua din living. Vazu fotografiile facute in vacanta, anul trecut, in Turcia si remarca ochii lui rosii, insangerati. Isi dadu seama ca a plans.

– Dragul meu, nu vrei sa fim din nou impreuna? Uite cat suferi.

– Nu, nu se mai poate, spuse el hotarat, cu vocea grava si tremuratoare, a omului care a luat cea mai grea decizie a vietii. Dupa ce s-a intamplat, nu se mai poate.

– Dar iti promit ca totul va fi in regula. Te rog! Ma rog de tine in genunchi. Ea se aseza imediat in genunchi si ii lua mainile sarutandu-i-le si in palme, si pe dos. Te rog! Haide sa incercam. De dragul amintirilor frumoase. Haide sa incercam Te rog! Sirul rugamintilor parea fara sfarsit iar lui i se zbatea inima in piept. Femeia aceasta frumoasa, de care era indragostit si acum nu mai putea fi a lui. Era ceva ce nu putea accepta. Era peste puterea lui de intelegere. El e un alevit, e dedicat trup si suflet unei singure femei. Nu intelegea sa aiba si alte iubite dar situatia era ireparabila. Ea il plesni peste obraz.

Te-am rugat atat! Ce ai vrea sa iti mai fac sa te conving ca vreau sa vin inapoi?

Socat de gest o plesni si el inapoi. Ea se ridica furioasa tipand. Nu te-ai schimbat deloc!Incapatant ca si un catar. Ce poate fi atat de greu?!!

– Pleaca!

Ea iesi veritginos, pacanind cu tocurile pe scari. Ii auzi masina ei violeta, o culoare imposibil de digerat, demarand din parcarea blocului. Asezat pe canapea, inca mai tremura si plangea in pumni, stangand in brate perna din matase rosie. Soneria suna scurt. S-a intors? Deschise usa pregatit de o noua confruntare dar se opri la timp. In fata sa stataeau doi polizei.

Buna seara! Am primit o sesisare telefonica de la prietena dvs. Sustine ca aici a avut loc o altercatie, o agresiune. Este adevarat?

– Nu. Am discutat doar contradictoriu. Prietena mea face mereu astfel de sesizari cand e nervoasa. Verificati va rog.

Dupa cateva minute de discutii, politistii plecara. Tanarul se intoarse in camera lui innotand prin obscuritatea inserarii. Inca o noapte alba. Si avea mintea atat de incarcata de ganduri si sufletul tot o rana rosie, fierbinte!

Parfumul unei prietenii


Viata e un complex de intamplari si un amestec tumultos de sentimente si uneori nu le vedem cat de adanci sunt, invaluiti de torentele zilei. Asta gandea Dana, imbracata in halatul ei gri pufos, cu parul inca ciufulit de somn in timp ce aparatul scotea sunete iritante lasand sa curga lichidul negru in cana.

Diminetile Danei erau mereu aceleasi, fara exceptie. O cafea la ora 5,30 si o contemplare a inceputului zilei. O incarcau de energie rasaritul soarelui, primele raze rosii aurii ivite dupa norii fumurii, visele noptii amestecate in aburii cafelei fierbinti si micile planuri ale zilei ii umpleau incet mintea. Uneori, diminetile aveau nevoie de culoare si rasfoia niste reviste de gradinarit, cu plante si flori exotice si ziua se lumina pe loc. Era marea ei liniste si bucurie. Nu avea gradina dar balconul si camera ii erau mereu inundate de plate si verdeata spre disperarea fiului sau care remarcase intr-o zi: ” Mami, ai transformat casa in jungla!” Dar jungla era frumoasa si aici se simtea in siguranta, departe de oameni, de zgomotul orasului si de probleme. Aici, in jungla ei draga, cu o cafea, ascultand muzica sau doar linistea camerei statea uneori pierduta in bratele unui fotoliu, ca si in cele ale unui iubit imaginar, ore in sir. Gandea. Rasgandea idei, dezlega misterele uneori marunte situatii create de meschinariile clientilor sau a cunoscutilor. Singura in jungla, cu gandurile ei. In cele din urma le dadea de capat si se enerva usor, bombanind singura, nemultumita ca nu a inteles din prima cate o mica masinatie sau conjunctura. Apoi se consola singura: ” asa sunt eu, blonda. Poate ca daca eram bruneta imi treceau mai repede prin gand toate acestea.” O enervau oamenii impocriti si se minuna in fiecare zi de meschinariile lor, de poza lor superficiala. Toti voiau sa para, grozavi, corecti, frumosi, inteligenti, bogati. Asta era emblema pentru a fi cineva in societate. O societate in care danseaza niste masti zambitoare,ori preocupate. O lume a aparentelor de convenienta, sfasiata de intrigi si drame. ” Ce caut eu aici? Cred ca trebuia sa ma nasc in alta parte. ” Se imbraca de cateva ori si isi studie tinuta. In marketing trebuie sa tii cont de aspectul tau si ea era atenta. Isi aranja parul, isi controla cu atentie machiajul, isi verifica inca o data daca starea de spirit coincide cu imbracamintea si il trezi pe Rares, baiatul ei, sa plece la liceu. Adolescentilor parca nu le mai ajunge somnul. Cobori scarile, cu un mers hotarat, punctand fiecare pas cu tocurile ei subtiri si inalte. O vazu pe batranica ce locuia vizavi urcand scarile, sprintena ca o caprioara si o admira pentru supletea si tineretea ei la o varsta inaintata. O saluta, scurt si vesel.

– Buna dimineata! Si ii zambi binedispusa. Spre suprinderea ei, batranica nu ii raspunse la salut. Ba intoarse capul in cealata parte si se incrunta. Era a treia oara cand sesiza reactia aceasta a femeii. Dana sa opri. Se intoarse imediat si se aseza in calea ei.

– V-am suparat cu ceva? Vad ca nu-mi raspundeti la salut. Daca da, imi cer scuze dar spuneti-mi cu ce. Cel putin sa stiu.

Batranica zambi fastacita de reactia neasteptata a Danei.

– Da. Sunt suparata ca mi-ai refuzat invitatia la cafea.

– Am inteles. Invitati-ma inca o data. Accept.

– Atunci, deseara, la ora 6, te astept la o cafea si sa ne cunoastem.

Dana ofta. Nu vroia cunostinte. Dar nu mai putea da inapoi. Recentul divort, reactia cunoscutilor in momentul in care au descoperit ca e singura si vulnerabila au facut-o sa stea departe de contacte si de noi prietenii. Pentru asta s-a mutat intr-un oras mare cu mii de necunoscuti in jurul ei, cu personaje nedornice ca o cunoasca ori sa ii comenteze fiecare miscare. Cel putin asa credea. Iar batranica aceasta, ii strica toate planurile si ii rascoli dureroase si recente amintiri.

Dar vartejul zilei o cuprinse si uita de invitatie, preocupata cu activitatile obisnuite. Clientii care asteptau sa fie serviti, noi strategii de dezvoltare, telefoane, intalniri de afaceri.

Nici nu remarca viteza cu care s-a scurs ziua. Pleca spre casa, se opri doar sa isi cumpere o cafea, painesi fructe . In scara blocului, curatandu-si o frunza portocalie pe care o intepase cu tocul pantofului, isi aminti ca nu mancase toata ziua, sarise peste toate mesele si nu avea chef sa gateasca. Intra in casa, isi lasa poseta si sacosa si suna la usa vecinei.

– Sper ca am ajuns la timp pentru cafea.

Batranica ii intinse mana zambitoare si se prezenta.

– Ma cheama Irina. Nu am prietene in bloc dar tu mi-ai placut de cand te-am vazut in prima zi, cand te-ai mutat, aducandu-ti ghivece cu flori. Baietii ce te ajutau credeau ca iti deschizi florarie.

Dana rasufla usurata. Nu dorea o vecina barfitoare care sa o streseze cu invitatiile la cafea si cu ultimele vesti despre viata celorlalti locatari. Irina i se paru chiar interesanta. Fusese farmacista. Ii remarcase rafinamentul cu care se imbraca, mereu foarte eleganta si stilata, o frumusete in tinerete iar acum, la peste 70 de ani, avea un corp si o musculatura de invidiat. ”Poate ar trebui sa mai dau si eu pe la sala. Cum o sa arat la 70 de ani?” gandi Dana. Irina fusese tributara unei singure iubiri: pentru sotul ei. Fusese pilot de avion si Dana simtise urmele unei mari iubiri in cuvintele frumoase ale femeii. Sotul murise ce cativa ani iar ea venise de la Braila la Cluj, un oras in care singurele rude erau doi nepoti ai sotului, o doamna foarte bogata si mereu ocupata cu afacerile proprii si un barbat ajutor de maistru la fabrica de bere. Irina o invita sa ii vada biblioteca si cutia in care isi pastra niste bibelouri total neinteresante. Colectia de parfumuri a Irinei insa o impresiona si pentru prima data isi dori si ea sa aiba parfumuri fine si adevarate. Sticlutele ca niste cristale in diferite forme gazduiau licori translucide in usoare nuante de galben, verde ori oranj. Irina ii arata unul, creat special pentru ea de un fost iubit din tinerete un renumit chimist care plecase din tara de ceva vreme.

– Tin foarte mult la acesta. Toni mi-a gasit parfumul care mi se potriveste. Are o usoara aroma delicata de mimoze. E proaspat, usor si abia perceptibil, Ca si parfumul unei umbre frumoase. Ai senzatia ca incerci ca cauti pe cineva in apropiere dupa miros, un aer fin care nu stii de unde vine. E nevoie doar de o picatura dupa ureche si devii dintr-o data o femeie magica. Si tie ti-ar trebui putina magie. Esti frumoasa si ai toata viata inainte. Privi spre parul blond al Danei in care straluceau razele soarelui in lumini calde, intr-un placut si exotic contrast cu ochiiei negri. Soneria de la usa rupse magia momentului. Sergiu, nepotul batranei, un barbat de vreo 40 de ani ce iti lasa impresia unei personalitati incomplete si cu multe frustrari, aparu in pragul usii. Un caracter neterminat, gandi Dana.

– Matusa iti trebuie ceva? Vrei sa iti fac ceva cumparaturi?

– Nu draga. Nu am nevoie. Mi le pot face singura inca. Vino la cafea.

– Nu. Parfumul asta gretos imi face rau. Pleca ignorand-o total pe Dana, fara sa salute.

– Asa sunt rudele sotului meu. El era insa un om atat de fin si de manierat. Un adevarat gentleman. Dar hai mai bine sa iti arat fotografiile mele. Dana petrecu o ora fara realizeze in compania Irinei. In lunile urmatoare, vizitele au intrat in rutina. De multe ori, Dana suna intai la soneria Irinei, de descalta si se aseza pe micuta canapea din bucatarie, asteptand cafeaua si o poveste din viata Irinei intr-o evadare linistitoare din alti timp. Apoi intr-o zi, Dana primi vestea ca trebuie sa se mute. Proprietarii apartamentului in care locuia cu chirie au decis sa il vanda si ea isi gasi altul in alt cartier, indepartat. Incet, incet, timpul si distanta au racit relatia lor. Se mai sunau din cand in cand. Apoi au incetat.

Intr-o zi, cand se intoarse de la birou, descoperi ca acasa o astepta un pachet. O cutie mare si grea. Scria doar atat: ”De la Irina.” Dana intelese imediat. Simti o strangere de inima si lacrimile o inundara. Cum a putut lasa timpul sa treaca si sa n-o mai caute? Se simti foarte trista si dezgolita. De obicei se bucura de cadouri si de pachete. Acesta nu il putea deschide. Simtea ca ar da drumul in lume unei mari suferinti. Il lasa intr-un colt dupa birou. Il masca dupa o planta exotica si se prefacu ca nu exista. Astepta sa treaca timpul sa il invaluiasca in tacere si sa aiba curaj. Trecura doua luni. Pana cand intr-o zi se intoarse acasa, cu umerii coborati de apasarea ultimelor vesti. Firma la care lucrase pana acum se inchide iar ea trebuie sa isi caute de lucru. Dar unde? Acum, cand e criza si e atat de greu sa gasesti un loc de munca? Din ce isi va plati chiria si se va intretine? Se aseza pe canapea, cum facea pe vremuri in bucataria Irinei. Cu cafeaua in mana. Cui sa ii spuna durerea ei cea mare? Unde esti Irina draga? Se ridica si se duse la cutie. O deschise cu febrilitate. Deasupra, o scrisoare intr-un plic alb cu irizatii verzulii. Parfumul Irinei evada tacut in incapere si ii umplu sufletul. Prietena ei draga era acum langa ea, in magia acelei arome deosebite, unice. Simti o caldura in apropiere, ca si cum cineva, poate Irina, i-ar fi pus mana pe umar si ar fi indemant-o:” Citeste acum. Sunt langa tine.” Dana se intreba daca ea a gandit asta ori cineva i-a turnat cuvintele in gand.

Citea, tinand hartia cu mainile tremurand si cu lacrimile coborandu-i pe obraz in suvoaie calde.

”Draga mea. Stii bine ca acum eu nu mai sunt decat parfumul unei umbre frumoase. Mi-ai fost atat de draga, scumpa mea prietena si m-am gandit ca viata ta trebuie sa se schimbe de acum. Iti ofer tie colectia mea de parfumuri iar esenta aceea unica este de acum a ta impreuna cu formula chimica. Si fotografiile mele, chiar daca nu iti spun mare lucru. Sunt povestea unei vieti si ele nu mai folosesc nimanui acum. Dar poate ca tu, vei scrie candva despre aceasta si iti vor fi de folos. Daca nu, fa ceea ce crezi cu ele dar m-a durut sufletul sa le arunc. Eu nu am fost niciodata bogata insa iti las economiile mele. Poate ca 50.000 de euro e o suma care iti prinde bine. Si iti mai las bibelourile mele. Stiu ca sunt urate. Nu mi-au placut niciodata. De aceea nu le-am pastrat in vitrina. Dar te rog sa le spargi. Cu furie. Sa le faci praf. Si vei gasi in ele colectia mea de bijuterii. Ele sunt o adevarata avere si le-am pastrat cu grija pana acum. Vreau sa le porti tu, cu drag ori sa le vinzi cand esti in mare necaz. Nu te lega de lucruri. Viata merita traita din plin. E atat de scurta iar lucrurile frumoase sunt atat de putine pe lumea aceasta….”

Dana nu mai avu puterea sa citeasca mai departe. Hohotea acum de durere si de dor, dar si de bucurie ca in sfarsit problemele ei se sfarseau. De ce de fiecare data lucrurile frumoase o doza egala de durere? De ce nu poate fi bucurie pura? Sau durere pura? Lua ciocanul si facu tandari unul dintre bibelourile albe si descoperi intre cioburi, minunatele bijuterii ale Irinei. Un inel de aur cu smarald, cu o taierura si o montura deosebita, asa cum ii placea Irinei. Pentru ea toate lucrurile trebuiau sa fie speciale, deosebite si create anume pentru ea. Pana si cadoul acesta, dincolo de moarte era unic in felul sau. Isi puse inelul pe deget. I se potrivea perfect. Si lantisoarele de aur si cerceii. Se simtea bogata sufleteste si foarte frumoasa dintr-o data. Apoi realiza ca sunt doar niste fleacuri aurii. Isi scose inelele si cerceii, rusinata de atata bogatie indecenta. Isi pastra insa, abia descoperit, sentimentul acela de frumusete unica, cu o bucurie fara limite. Parca bijuteriile acelea ar fi avut in ele ceva magic si i-ar fi redat o siguranta de sine si o energie nebanuita. Le puse pe birou uitandu-se la ele si gandind. ”Nu te lega de lucruri. Viata merita traita!” Cine i-o fi turnat gandul acesta in minte? Chiar ea a gandit, ori Irina?

Rodicuta


Usa biroului vibra sonor odata cu aparitia vertiginoasa a sefului.

– Cum nu stiti voi unde sunt notele de plata? Cine m-o fi pus sa las contabila libera chiar acum, cand am atat de lucru? Si de ce ea stie toate despre acte iar celelalte fete nu se descurca? Parca era vorba ca nu e nimeni de neinlocuit. Off…O sa facem cumva. Sper sa nu piara lumea pana maine. Si in timpul acesta, Rodicuta se veseleste la Felix, cu iubitul ei si cu masina cea noua.

Ca si cum ar fi auzit ca este invocat spiritul sacru al contabilei telefonul mobil al sefului suna si el vazu cu ciuda si bucurie numele apelantului. Raspunse imediat insa la telefon o voce sonora de barbat ii taie revelatia clipei.

– Buna ziua! Sunteti domnul Adrian Georgescu?

– Da. Cine sunteti?

– Sunt comandantul Politiei Rutiere din Oradea.

– Buna ziua! Asa. Cu ce va pot fi de folos?

– Pai nu stiu. Nici nu inteleg de ce vorbesc cu dvs. Angajata dvs, doamna Rodica Tara, mi-a accidentat masina.

Adrian se inrosi imediat. Rodicuta abia isi cumparase masina, o Dacia logan, rosie si in prima ei zi la volanul noii achizitii facuse accident.

– Domnule comandant, va rog sa nu o amendati! E prima data cand conduce masina aceasta. Abia si-a cumparat-o. Iar apoi, femeile nu sunt in elementul lor la volan. Dar ea e o fata foarte de treaba si cuminte. Si atat de tacuta!

– Tacutaaaaa! Daaa! Hmm… poate nu vorbim de aceeasi persoana. De o jumatate de ora doar dumneaei vorbeste si are o gura atat de mare, de parca eu as fi de vina ca i-am intrat in drum, nu ca ea nu mi-ar fi acordat prioritate!

– Va rog nu ii ridicati permisul. Rezolvam cumva si va reparam masina. Va rog! Si nu va mai luati dupa femei. Maine am un drum la Oradea si ne intalnim.

– Pai nu ma iau ca am si eu una acasa. De ar fi sa ma au dupa gura, femeilor as ajunge la nebuni!

Rasera amandoi intr-o subtila complicitate masculina pe eternul subiect al complicatiilor pe care le produce aparitia femeii in viata barbatului, atat de enervanta dar atat de utila.

– Dati-mi-o pe Rodicuta la telefon….

– Seful, dar stiti…..

– Rodicutaaa! Din toata multimea de masini care era in orasul acela, fix pe comandantul de la rutiera ai gasit sa-l ciocnesti?Te urci in masina si pana la Cluj nu deschizi gura. Da? Ne-am inteles?!

– Da’ sefu’…

– Ne-am inteles?!

Mormaitul femeii confirma supunerea. In sfarsit se simti razbunat pentru notele de plata de negasit. Rase. Toata incordarea si iritarea ii disparu si isi promise sa nu mai dea liber contabilei in timpul saptamanii.