Marceluca. Prietenii din copilarie


Cineva mi-a turnat in minte un gand. Nu era al meu, era venit de undeva nu se stie de ce. Asa, pur si simplu, pentru intamplarea zilei de azi. Un gand cu un singur cuvant. Marcela. S-o fi gandit la mine? Cine stie?

E micuta de statura, blonda cu ochi albastri. Zvapaiata. Nu sta o secunda locului iar cele doua codite impletite ies de sub basmaluta de matase cu bulinute rosii. Colegii ii zic Marceluca. In clasa I-a statea in banca din fata mea. Apoi a fost colega mea de banca vreo opt ani. Aveam temperamente total opuse. Ea plina de energie si foarte vorbareata, gata oricand sa experimenteze orice traznaie si implicand si pe altii in experimentele ei. Eu calma, mai putin vorbareata si putin timida  dar mereu plina de idei si fiind o sursa nesfarsita de inspiratie pentru nazbatiile Marcelei. Impresionata de inventiile mele lingvistice le reproducea si deveneau imediat folclor. „Extrafoaioaioai” si „extralingura si nemaipolonic” au facut istorie in anii de gimnaziu. A fost prietena mea cea mai draga in adolescenta careia ii spuneam toate gandurile abia ivite si uneori inventam povesti de dragul ei pe care le asculta cu gura cascata si le credea ca si cum ar fi fost aievea.  Ei ii povestisem despre prima mea dragoste din adolescenta, un baiat mai mare cu 3 ani, diferenta mare de varsta, dragoste care s-a incheiat iremediabil in momentul in care el, lansandu-mi un vers de inspiratie folcorica, „mandra mea cu ochi ca mura”, mi s-a parut deosebit de „taranesc” pentru aspiratiile mele urbane. Degeaba mi-a cantat bietul pe sub fereastra, la miez de noapte, piesa mea preferata, Ciquitita, nu a fost chip sa ma mai convinga. Dupa ani de zile, l-am intalnit managerul propriei sale firme, o companie regionala foarte prospera la vremea aceea.  Un alt admirator secret, vroise sa-mi dea o scrisoare de dragoste, evident prin interediul Marcelei iar eu l-am refuzat. Era un baiat frumusel, doar un an diferenta, dar nu avea nici pe departe tendinte intelectuale. Refuzul meu insa s-a soldat cu amenintari ca, daca nu ii primesc scrisoarea, ma bate. Asa ca i-am spus tatei, care a vorbit cu taica-sau. Si s-a facut pace. Marceluca era mereu in preajma mea, un fel de inger pazitor, mereu pus pe sotii. In clasa a opta, unui coleg frumusel, i-a aratat cum se face sa ai sprancene frumoase si in ora de matematica i-a smuls un fir de par dintr-o spranceana. Un tipat scurt si lacrimi in ochii lui au convins-o pe Marceluca sa nu ii mai aplice tratamente cosmetice. Aveam multe secrete si povesti. Vorbeam zilnic la scoala iar dupa ore ne intalneam. Ea venea la mine acasa si cand sa plece o conduceam pana aproape de casa ei. Povestea nu se termina asa ca faceam traseul pana spre casa mea si tot asa. Ne plimbam de cateva ori de la una la alta si tot nu terminat de depanat experientele si evenimentele zilei. La un moment dat, am ajus redactorul sef al gazetei de perete. Scriam articolele de la gazeta scolii si devenisem populara, fara constiez prea bine asta. Daca vreunul facea vre-o traznaie, era imediat scris la gazeta de perete si era subiectul de ras al scolii timp de o saptamana. Poate ca de aici mi s-a tras si orientarea de mai tarziu, spre jurnalism.  Examenul de admitere in liceu, ne-a adus la aceea scoala dar in clase diferite. Nu am mai fost atat de apropiate. Ne vizitam des dar parca nu mai era la fel.

– Ce ai vrea sa faci dupa ce termini?

Intrebarea era una cu bataie lunga in timp si era lansata in compania a unei alte prietene comune. Nu se referea la viitorul apropiat.

– Sa scriu o carte si sa plec din tara.

Fetele au ramas cu gura cascata. Nu se asteptau la asta. Ele erau mai modeste. Vroiau o scoala, un serviciu o familie.

– Felicitari! Ce carte vrei sa scrii?

– Nu stiu inca. Aveam doar o idee vaga. Stiam doar titlul cartii. Iar despre plecatul in strainatate, la fel, nu stiam ceva precis. Imi placea doar ideea ca acolo e mult mai frumos, iar seara sunt lumini mult mai multe decat la noi. Pe vremea aceea, prin „85, la tara nu era energie electrica, decat cu ratia. Aveam curent doar seara, pentru economia scialista si sacrificiile la care ne obligase Ceausescu. Stiam insa ca acei  care pleaca in occident o duc mai bine si se intorc acasa cu masini frumoase si sunt mult mai bine vazuti.

Am terminat liceul. Tata a decis ca daca nu vreau sa devin inginer constructor nu ma tine la facultate. Nu l-a impresionat pasiunea mea pentru literatura si limibi straine. Marceluca a dat dar nu a intrat la profilul la care dorise. Apoi, am mers la o nunta cu prietenul meu. Cel mai bun prieten al sau nu avea pereche asa ca am invitat-o si pe ea. Dupa un an, ne-am casatorit si noi si ei. Si viata, destinul care ne apropiase intr-atat, ne-a despartit. Eu m-am mutat la oras. Ea a ramas la tara, cu parintii si sotul. Si-a deschis acolo o mica afacere. Eu am experimentat multe, nestiind ce caut. functionar public, mic intreprinzator, jurnalist, agent imobiliar, din nou implicata in afaceri. Ne-am vazut din ce in ce mai rar. Acum, sunt departe de tot. In strainatate. Iar cartea aceea, e blogul acesta care contine peste 300 de Povestiri din cartier.

– Unde esti Marceluca? Mi-e dor de tine! Am atatea lucruri sa iti povestesc!

Voua ce va mai fac prietenii din copilarie? Stiti?

Anunțuri

Posted on 7 Mai 2012, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink. 17 comentarii.

  1. da, eu stiu, pentru ca dupa o pauza mare, mi-am regasit prietenele din copilarie, ba chiar acum vreo 3ani ne-am reunit la un revelion cu toatele si inca foste colege de generala sau liceu, de am simtit pentru cateva clipe ca am reinviat mica din negura trecutului 🙂
    si? te-ai decis? ai cautat-o pe marceluca?

  2. Da. I-am scris zilele trecute. 🙂 Cred ca perioada aceea, a gimanziului e cea mai frumoasa, cand incepi sa exerimentezi viata.

  3. Nu, eu nu mai ştiu nimic despre prietenii din cartier sau cei din şcoală.
    Din cartier m-am mutat de muuuult, iar cu cei din scoală nu m-am mai intersectat, absolut deloc.
    M-am întîlnit o dată cu unul dintre ei, devenise om celebru, este şi acum destul de cunoscut în domeniul artistic, am schimbat cîteva păreri dar, nu mai era ca pe vremuri.
    Viaţa ne băgase pe făgaşuri complet diferite…
    – – –
    Frumoasă carte! Te-ai gîndit să o aduni între coperţi?

  4. 🙂 Adevarul este ca asta intentionez. Povestirile trebuie rescrise. Aici sunt cam sintetizate si este un stil de incepator, oarecum. Probabil ca pana anul viitor voi reusi. Povestirile acestea sunt scanteieri de diamante din viata mea. Si am deja in perpectiva alte noi teme.

  5. tare m-a emotionat povestea ta cu Marceluca!

    prietenele mele din clasa a-ntâia… sunt prietenele mele de azi 🙂 Sunt o fericita, asa-i?! este adevarat ca totul e altfel… viata ne schimba si modeleaza, dar undeva, în adâncul sufletului, ramânem aceiasi copii…
    (peste trei saptamâni ma întorc la Sibiu, pentru reîntâlnirea de „n”spe ani de la absolvirea liceului! Doamne ce emotii, abia astept! bineînteles ca fosta mea colega de banca din clasa întâi Simona, va veni la acest eveniment. Si vor veni si Mihaela si Nicoleta si Monica, cu care de altfel, cel putin o data pe an, plecam sa vizitam Lumea cea mare. Anul trecut Parisul, vara aceasta Bruxelles… Am fost colege în sc. generala, apoi în liceu – clase paralele… acum ne-am împrastiat în Lume, dar nu ne-am pierdut din ochi!)

    Îmbratisari si numai gânduri bune, Gabriela draga!

    • Ma bucur pentru intalnirea cu copilaria ta, pe o ulita noua dar cu un parfum vechi, cu rasetele zglobii ale prietenelor tale. Cand o sa merg acasa, nu stiu cand va fi asta, o sa o vizitez pe Marcel cu siguranta. Te pup si te imbratisez cu drag!

  6. Draga mea, Gabriela, iata inca o dovada ca daca vrei ceva cu tot dinadinsul atunci iti iese. Cineva a scris pe fb asa: vreau x stiu x pot = fac. Daca unul din factori este zero rezultatul este zero. Mi-a placut.
    Te imbratisez dorindu-ti fericirea !

  7. Ma bucur ca ti-a placut, Elisa. prietena ta din copilarie ce face? Mai stii de ea?

  8. Noi ne-am tot mutat dintr-un loc în altul, așa că mi-ar fi greu să știu ce mai fac prietenele mele de atunci. M-am revăzut anul trecut doar cu fosta mea colegă de bancă din liceu. M-am bucurat, deși era destul de mult schimbată, iar prezența soțului o făcea să-și pună lacăt la gură, inhibându-i spontaneitatea cu care m-a cucerit cu ani în urmă.

  9. Frumoasa postare !
    Colegii mei…
    Nici nu stiu care varianta a istoriei relatiilor noastre e adevarata; cred ca voi scrie varianta lor…; candva…

  10. Cauta-i. Un telefon va creea situatii frumoase si suprize placute iar revederile vor starni pulberea de diamante a copilariei. 🙂

  11. Vai, ce-mi faci tu cu povestirea asta!
    Iti urez succes in realizarea cartii, chiar ar fi pacat sa ramana doar pe blog.

  12. Frumoasă evocare a timpului magic al copilăriei, cu prietenii minunaţi de atunci. Unii nici nu mai sunt şi asta tare mă întristează… Trecerea timpului a aşternut un colb gros peste amintiri, peste vechile prietenii… Că…aşa e viaţa…

    Îţi doresc o zi frumoasă, Gabriela! 🙂

  13. Cred ca viata e un fel de goana in cautarea timpului pierdut. Am avut pana acum o viata foarte incarcata de evenimente si chiar daca mi-a fost foarte greu, de multe ori, nu as schimba-o cu alta. M-am indragostit de ea si de intamplarile care au facut subiectul povestirlor de pe blog si al altora, care mai de care mai interesante. Am invatat ceva. Sa nu am incredere deplina decat in mine si in destin si sa ii tin aproape pe cei dragi. Marceluca, e o prietena draga, pe care nu am vazut-o de mult timp si cred ca e vremea sa fac ceva.

  1. Pingback: Lista “top blogs”… « Daurel's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: