Germania nu e Turcia


Hasan, proprietarul unei mici afaceri cu kebab si doner, sta la masa si joaca carti. Miza este consumatia mesei. Deci nu prea mare dar nici de neluat in seama, mai ales ca la fiecare joc se face o noua comanda pentru ceauri, bere, ori sucuri. Imbracat ordonat, dar cu papucii de casa, aceeasi papuci de casa din piele neagra purtati indiferent de sezon ori de moment, arata de departe ca este sotul unei turcoaice care tine la barbatul si la familia ei. Berea rece nu se termina din paharul din fata sa. Ridica privirea spre, zarindu-l pe Mustafa, batranelul cu figura de bunic, o fata luminoasa marcata de ochelarii cu rame de aur. Ii raspunse cu un zambet. Batranelul isi facea mereu aparitia pe la ora 11 noaptea, cand toata lumea nu mai avea chef de baut nimic si primea pe de gratis bauturile lelorlalti. „Asa le trebuie daca sunt prosti.” Batranelul isi scotea cu mare grija, cand era cazul, portofelul lui jerpelit, pastrat ca o posibila amintire a unor alte vremi. Avea o bancnota de 50 de euro, pentru cazuri de necesitate extrema si o moneda de 2 euro, in situatia in care avea ceva de platit. Dar cum obisnuitii loculului ii stiau obiceiul si zgarcenia binecunoscuta il ajutau sa mearga cu sumele intacte acasa. Se aseza la masa lui Hasan. Aici nu da gres niciodata.

– Salam aleicum! meraba!

– Aleicum salam, veni raspunsul la salut.

In spatele zambetului lui Hasan se ascundea o subtire ironie fata de zgarcenia proverbiala a batranului. Mustafa se uita la carti, comenta jocul si norocul jucatorilor. Zambea emanad caldura si bunadispozitie.

– Ce bei, batrane!

– Un ceai. Dar un ceai bun nu orice. Daca nu e de exceptie il refuz.

Remarca batranului asupra calitatii ceaiului primit pe degeaba ii amuza pe jucatori care isi vedeau de cartile primite. Zambete.

– Adu-ne si niste fistic, completa comanda Hasan. Fisticul, adica alunele sarate, erau din partea casei pentru cei care consumau bere dar Hasan cu spiritul sau comercial, atent cu clientii si cu musafirii, dorea sa le ofere si partenerilor de joc.

Veni ceaiul. De exceptie. Un ceai de culoare rosie, concentrat, cu 4 lingurite de zahar, dupa preferinta lui Mustafa. Acesta ridica paharul si se uita cu ochi critic. Apoi intoarse privirea spre alune. I se pareau prea putine cele doua cutii pentru patru jucatori.

– Alah, Alah! Pai asta e primire si servire? Eu cand merg in Turcia si intru in restaurant, sa vezi cu frumos ma primesc si ce frumos imi zambesc chelnerii. Si cat de frumos ma trateaza! Alah, Alah!

Jucatorii izbucnira in ras. Hasan veni cu o remarca impaciuitoare, razand si incercand sa si-l imagineze pe batran cum merge in Turcia in restaurant si primeste totul pe de gratis iar chlenerii ii mai si zambesc pe deasupra.

– Lasa batrane, Germania nu e Turcia! E alta tara!

Anunțuri

Posted on 10 Martie 2012, in Cafeneaua turceasca. Bookmark the permalink. 6 comentarii.

  1. Gabriela, plina de savoare povestirea ta! Dialogul pare atât de firesc încât ai impresia că este doar o înregistrare a unei discuţii reale.Paersonajele se conturează perfect din câteva cuvinte.

  2. Aura, draga, intamplarea e reala…si eu ma straduiesc sa redau scene in culoarea lor naturala. 🙂

  3. Faina viata !
    Or fi ( si) patroni de cafenele romani? In Germania…; pe cei de pe aici ii cunosc…

  4. Sunt, cu siguranta. Trebuie doar cautati. Eu personal, nu cunosc niciunul… inca. 🙂 Dar nu e timpul pierdut. 🙂

  5. … si alte vremuri!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: