Bicicleta bunicului


A iesit la poarta pentru a saptea oara azi. Deschide portita lent si priveste in josul strazii. Privirea sa albastra scruteaza departarea. Ofteaza. Copiii se intorc de la scoala si trec veseli pe langa el, salutand.

– Saru’ manaaaaa!

– Buna ziua, dragilor! Cum a fost la scoala?

– Bineeee!

Grupurile de strengari or fi ajuns la casele lor. Bunicul Eugen s-a asezat pe banca. A obosit! Si picioarele acestea, care l-au servit o viata nu-l mai asculta. Cum putea zburda si el pe vremuri. Si parca nici nu a trecut atat de mult timp de cand a fost copil. Ce e si viata! Cat de scurta poate fi! Cincizeci de ani, cinci sute de ani sunt nimic. Universul are timpul sau care curge nestingherit. Parca nu a trecut mult de cand a fost adolescent, apoi student. Nu demult parca s-a casatorit iar cand au venit copiii a fost ca o desfasurare fireasca a lucrurilor. Au crescut si ei, s-au dus care incotro si el a ramas acasa. Pensionat de ceva vreme, nu-si mai gaseste locul si rostul. A fost mereu activ, mereu gata sa ia decizii sa se simta important iar acum, nu face decat sa comenteze stirile de la televizor si barfele din oras cu bunica. Toate ca toate, dar daca nu ar fi picioarele acestea ciudate, care parca nu mai sunt ale lui. Poate peste noapte, vre-un duh rau i le-a schimbat si i-a pus altele de lut. Cum de nu a observat nimeni, pana acum? Doctorul a zis ca e de vina varsta, circulatia, reumatismul. Cat de multe poate sa stie doctorul? Omul nu e un aparat sa il cunosti in cel mai mic detaliu ori sa-i schimbi o piesa.

Bunica il priveste cu ingrijorare, pe geamul bucatariei, de unde vine un miros de ciorba de primavara, cu leustean. E mereu cu ochii in patru. Saptamana trecuta, Eugen al ei, cauta de zor in magazia cu unelte. Nu gasea si era foarte preocupat de nu stiu ce unelata ori aparat.

–          Dar ce nu gasesti, intreba bunica?

–          Nu stiu unde e flexul.

–          Flexul? Dar la ce iti trebuie?

–          Vreau sa-mi tai talpile si sa-mi pun patine cu rotile. Asa o sa pot merge si eu. Nu vezi ca abia ma misc?

Bunica se sperie si il aduse in casa. Il dojeni putin apoi ii distrase atentia. Uitase de flex si de picioare. Ori, cine stie? Bunica a fost mereu casnica. Viata i-a predestinat asta. A ingrijit mereu oameni bolnavi care au zacut mereu la pat. Zeci de ani. Intai parintii ei, pe rand, apoi socrii. Ultimul a fost fratele ei mai mare, singur, ramas fara nimeni altcineva. “Parca pentru asta am trait eu pe lume. Sa ingrijesc mereu pe cineva.” Dar si-a asumat sarcina si i-a ingrijit cu devotament. Iar acum, cand a crezut ca a scapat in sfarsit, a aparut boala lui Eugen. Prin fereatra deschisa il chema in casa. Bine macar ca nu sta in pat. Nu mai e tanara si i-ar fi greu sa il ingrijeasca.

–          Ce faci, draga? De ce te tot duci la poarta? Ai batucit deja carare. Ce s-a intamplat?

In loc de raspuns, bunicul ofta. Cum sa ii spuna? Desi de cand se stie nu i-a ascuns nimic.

–    Haide, zi-mi ce ai pe suflet, il chestiona bunica cu blandete dar cu privirea iscoditoare. Il cunostea ca pe o carte deschisa. Ceva are.

In cele din urma, dupa insistenta bunicii, ii povesti. Acum 3 zile, cand era la poarta, trecu pe acolo un barbat. Cu bicicleta. Si bunicul ii povesti cat il dor picioarele si ce mult si-ar dori o bicicleta care merge asa de usor ca a lui. S-a dus in casa si a luat banii din dulap. I-a dat barbatului sa ii aduca si lui una la fel. Numai ca de atunci, nu s-a intors.

–          Si i-ai dat toti banii din dulap? Banii nostrii pusi deoparte pentru inmormantare? Cum ai putut face una ca asta? Dar nu ai acolo langa poarta doua biciclete? La ce ti-a mai trebuit una?

–          Pai aia a lui mergea foarte usor, aproape ca se ducea singura. Era o bicicleta cu aripi.

–          Nu-mi vine sa cred ce ai putut face! De ce nu m-ai intrebat? Noah acuma o sa te urc pe bicicletele alea de afara si sa-ti dau drumul in jos pe strada, sa te saturi de biciclete!

Bunicul ofta, inghiti dojenile bunicii cu privirea plecata. “Si totul din pricina afurisitelor de picioare!”

Anunțuri

Posted on 26 Martie 2011, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , . Bookmark the permalink. 24 comentarii.

  1. Asa e cu bunicii, devin copii de la o zi la alta. Parca avea dreptate Paunescu, nici nu-si dau seama cand devin poveri pentru ceilalti.

    • e greu sa fii bunic. Nu esti pregatit pentru asta desi te antrenezi o viata. Apoi, se intampla pur si simplu, fara voia ta, odata cu aparitia primului nepotel si trebuie sa accepti. Varsta, durerile, neputintele. Sa mergi inainte pe un drum din ce in ce mai abrupt, zambind pentru cei dragi. Te uiti inapoi si vezi ce scurt a fost drumul si cat de putin a mai ramas.

  2. frumoasa poveste. si cat de adevarata! din pacate de multe ori ne simtim si noi ca bunicul Eugen, chiar daca nu am ajuns la varsta lui, si parca am avea nevoie de o bicileta din aia… cu aripi.

  3. Bătrânețea mă sperie nu atât pentru neputința vârstei, cât pentru trădarea memoriei și penibilul în care ne poate scunfunda câteodată.

    • Cred ca nu putem anticipa cum vom imbatrani si nici in ce fel ne vom manifesta atunci. Dar cel mai important lucru este sa ii avem aproape pe cei dragi. E cumplit sa fii singur la batranete.

  4. Faină povestire! Dar şi tristă… Pentru fiecare vine în viaţă şi un …amurg. La unii mai repede, la alţii mai târziu. Cel mai adesea cu multe neputinţe şi tot felul de probleme.
    Este păcat când se întâmplă ca „şmecheri” tineri să profite de buna credinţă a celor bătrâni. Cum le-o fi sufletul liniştit, ştiind că au luat poate ultimii bani ai unor bătrâni? Vai de ei! Uită că pentru toate este o…”răsplată”! Care nu întârzie niciodată!

    • suma pe care buniculi-o daduse individului entru bicicleta era foarte mare. Banii lui de inmormantare. Aproape 2000 de euro. In ce-l priveste pe hot, exista si astfel de oameni, din pacate foarte multi, fara constiinta.

  5. Sunt nevoit sa recunosc: fenomenul se manifesta preponderent la barbati…Si cand ne gandim ca unii bunici chiar iau decizii in stat si in lume…

    • Cu tot respectul pentru varsta, cred ca de la o vreme, bunicii ar trebui sa se retraga din toate activitatile. Din punct de vedere biologic, suntem astfel structurati incat procesul degenerativ este vizibil si ireversibil. De aceea, ar trebui sa foloseasca aceasta perioada a vietii pentru a calatori, si a se ocupa de sanatate.

  6. Bunatatea sufleteasca rasplatita cu o palma! se întâmpla deseori batrânilor… Mare pacat!
    Povestea ta e scrisa cu multa sensibilitate, mi-a placut mult!

    • Si mie mi-a placut povestea, Carmen, de aceea am ales sa v-o impartasesc si voua. Am descoperit ca in Romania, problemele persoanelor in varsta sunt aproape total ignorate. Daca sunt scosi din viata activa sufera de boli, de saracie si mai ales, de uitare. Nu avem un respect fata de batrani, desi nu recunoastem, si uitam ca si noi o sa ajungem varsta aceea. De aceea vedem stand pe culoarele spitalelor si cabinetelor medicale, la farmacii, persoane in varsta. La vad uneori lacrimile pe obraz pentru ca nu au ce sa manance dupa ce si-au achitat din pensia lor amarata taxele la bloc ori la stat. Am vazut odata o batranica, in piata, poftind o banana. Avea in mana 50 de bani. Se uita la vanzatoarea de la taraba si ochii ii erau plini de lacrimi si de dorinta. Nu-i ajungeau banii si nu se putea dezlipi de langa minunea de taraba, incarcata cu fructe. „Asa mi-e de pofta!” M-a impresionat si i-am cumparat cateva fructe diferite. Nu avem voie sa ii ignoram. Timpul e atat de scurt si o sa ajungem si noi acolo, pe nesimtite. Dar pana atunci, trebuie sa ii respectam si sa ii invatam si pe copiii nostri ca a fi batran e o etapa a existentei in care ai nevoie de atentie, de blandete si de iubire. Batranetea nu e zona limita dintre taramul umbrelor.

  7. Multumim pentru sensibila, dar trista poveste. Ai talent si imi place sa te citesc. Ma bucur sa-mi incep ziua cu o poveste scrisa sensibil si cu mult har. Felicitari, gabriela!
    P.S Ti-am raspuns si la mine, dar , ca profesionist, am bucuria sa ma expri pe unde pot! (nu rade!)
    Gabriela, ” o alta firma clujeana” unde ai vazut un logo asemanator este unul din magazinele lui Prodecho! Nobila Casa apartine de Prodecho. Prodecho este IMPORTATORUL, iar Nobila Casa este un magazin propriu, vinde produsele propriului importator! Deci e firesc sa aiba aceleasi culori si sa te duca direct catre brandul-mama! Multumesc Gabriela, pentru un designer acesta este un compliment! 🙂
    P.S.. Culorile sunt oarecum impuse si de necesitatile brandului, evident!
    O zi buna!

  8. bătrâneţe, haine grele. Mă uit la ai mei părinţi şi ştii, eu îi văd tot tineri şi frumoşi. Când mă mai sună mama şi mi se plânge de dureri de picioare mă trece un sentiment de ciudă amestecat cu neputinţă. Refuz categoric să accept că în cele din urmă îmbătrânesc şi ei şi că nimeni nu-i nemuritor.
    Tristă poveste…

    • dupa ce treci pragul de 40 de ani, simti cum incepe coborasul. O mica durere aici, un rid nou, ceva in plus la greutate, sacapari de memorie, fire de par alb, ba un reumatism, putina tensiune arteriala. Cred ca avem nevoie sa ne pregtim psihologic in timp, intai cu bunicii si parintii nostri. Asa cand vom ajunge la batranete, vom trece mai usor peste socul varstei a treia.

  9. Ce frumos ai spus! Da, trebuie să începem să ne gândim din timp. Semnele nu au întârziat să apară şi ani se adună şi ei în mare grabă…
    Numai bine şi o zi frumoasă!

  10. frumooasa poveste :)!

  11. cu siguranta ca voi mai trece :)!

  1. Pingback: Am nevoie să aud ceea ce inima ta spune despre mine « Gabriela Elena

  2. Pingback: Pensiunea « Daurel’s Blog

  3. Pingback: Parerea altora. « Portocalamov's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: