Bicicleta bunicului

A iesit la poarta pentru a saptea oara azi. Deschide portita lent si priveste in josul strazii. Privirea sa albastra scruteaza departarea. Ofteaza. Copiii se intorc de la scoala si trec veseli pe langa el, salutand.

– Saru’ manaaaaa!

– Buna ziua, dragilor! Cum a fost la scoala?

– Bineeee!

Grupurile de strengari or fi ajuns la casele lor. Bunicul Eugen s-a asezat pe banca. A obosit! Si picioarele acestea, care l-au servit o viata nu-l mai asculta. Cum putea zburda si el pe vremuri. Si parca nici nu a trecut atat de mult timp de cand a fost copil. Ce e si viata! Cat de scurta poate fi! Cincizeci de ani, cinci sute de ani sunt nimic. Universul are timpul sau care curge nestingherit. Parca nu a trecut mult de cand a fost adolescent, apoi student. Nu demult parca s-a casatorit iar cand au venit copiii a fost ca o desfasurare fireasca a lucrurilor. Au crescut si ei, s-au dus care incotro si el a ramas acasa. Pensionat de ceva vreme, nu-si mai gaseste locul si rostul. A fost mereu activ, mereu gata sa ia decizii sa se simta important iar acum, nu face decat sa comenteze stirile de la televizor si barfele din oras cu bunica. Toate ca toate, dar daca nu ar fi picioarele acestea ciudate, care parca nu mai sunt ale lui. Poate peste noapte, vre-un duh rau i le-a schimbat si i-a pus altele de lut. Cum de nu a observat nimeni, pana acum? Doctorul a zis ca e de vina varsta, circulatia, reumatismul. Cat de multe poate sa stie doctorul? Omul nu e un aparat sa il cunosti in cel mai mic detaliu ori sa-i schimbi o piesa.

Bunica il priveste cu ingrijorare, pe geamul bucatariei, de unde vine un miros de ciorba de primavara, cu leustean. E mereu cu ochii in patru. Saptamana trecuta, Eugen al ei, cauta de zor in magazia cu unelte. Nu gasea si era foarte preocupat de nu stiu ce unelata ori aparat.

–          Dar ce nu gasesti, intreba bunica?

–          Nu stiu unde e flexul.

–          Flexul? Dar la ce iti trebuie?

–          Vreau sa-mi tai talpile si sa-mi pun patine cu rotile. Asa o sa pot merge si eu. Nu vezi ca abia ma misc?

Bunica se sperie si il aduse in casa. Il dojeni putin apoi ii distrase atentia. Uitase de flex si de picioare. Ori, cine stie? Bunica a fost mereu casnica. Viata i-a predestinat asta. A ingrijit mereu oameni bolnavi care au zacut mereu la pat. Zeci de ani. Intai parintii ei, pe rand, apoi socrii. Ultimul a fost fratele ei mai mare, singur, ramas fara nimeni altcineva. “Parca pentru asta am trait eu pe lume. Sa ingrijesc mereu pe cineva.” Dar si-a asumat sarcina si i-a ingrijit cu devotament. Iar acum, cand a crezut ca a scapat in sfarsit, a aparut boala lui Eugen. Prin fereatra deschisa il chema in casa. Bine macar ca nu sta in pat. Nu mai e tanara si i-ar fi greu sa il ingrijeasca.

–          Ce faci, draga? De ce te tot duci la poarta? Ai batucit deja carare. Ce s-a intamplat?

In loc de raspuns, bunicul ofta. Cum sa ii spuna? Desi de cand se stie nu i-a ascuns nimic.

–    Haide, zi-mi ce ai pe suflet, il chestiona bunica cu blandete dar cu privirea iscoditoare. Il cunostea ca pe o carte deschisa. Ceva are.

In cele din urma, dupa insistenta bunicii, ii povesti. Acum 3 zile, cand era la poarta, trecu pe acolo un barbat. Cu bicicleta. Si bunicul ii povesti cat il dor picioarele si ce mult si-ar dori o bicicleta care merge asa de usor ca a lui. S-a dus in casa si a luat banii din dulap. I-a dat barbatului sa ii aduca si lui una la fel. Numai ca de atunci, nu s-a intors.

–          Si i-ai dat toti banii din dulap? Banii nostrii pusi deoparte pentru inmormantare? Cum ai putut face una ca asta? Dar nu ai acolo langa poarta doua biciclete? La ce ti-a mai trebuit una?

–          Pai aia a lui mergea foarte usor, aproape ca se ducea singura. Era o bicicleta cu aripi.

–          Nu-mi vine sa cred ce ai putut face! De ce nu m-ai intrebat? Noah acuma o sa te urc pe bicicletele alea de afara si sa-ti dau drumul in jos pe strada, sa te saturi de biciclete!

Bunicul ofta, inghiti dojenile bunicii cu privirea plecata. “Si totul din pricina afurisitelor de picioare!”

Publicitate