Monthly Archives: februarie 2011

Primesc de la prieteni mesaje de poezie


Lecţia de geografie

Noi doi sîntem ca şi cînd ar veni, la Paris, un boşiman
să discute, cu un eschimos, despre vreme. Tu eşti dusă
cu pluta pe toate rîurile din Europa şi din alte cinci continente
iar eu trag targa pe uscat. Tu ai toate
regretele din lume şi pe mine mă doare
de lume unde nu pot spune-n poem.
Ţie-ţi plac perdeluţele roz şi mie mi se fîlfîie.

Asta nu e viaţă, care ne-a adus pe noi laolaltă,
ci un şofer beat plecat spre Cancun şi ajuns la Calcutta!
Aş vrea să fie limpede, limpede. Limpede!
Nici un dulce din lume nu va stinge, vreodată,
amarul din noi: numai o clipă privindu-ne, cei mai mari cofetari
italieni şi turci îşi vor frînge mîinile a neputinţă
şi se vor împuşca în cap, cu gloanţe de plumb.

Noi doi sîntem ca şi cînd ar veni, la Viena, un boşiman să discute,
cu un eschimos, despre vreme. Ca şi cînd cei doi ar supravieţui
numai şi numai conversînd despre ploaie! Noi doi
sîntem ca şi cînd, la Berlin ori aiurea, un boşiman şi un eschimos
adînc în ochi s-ar privi, ar ofta şi-ar vorbi nesfîrşit despre ploaie!

Noi doi sîntem ca şi cînd un beţiv ar amesteca, toată noaptea,
tequila şi sake. Ca şi cum aş fi eu victima tuturor accidentelor
rutiere din lume şi numai în fantasmele tale mai trăiesc.

Dacă noi doi am sta în faţa unei oglinzi, sînt sigur, sînt sigur,
în ea s-ar vedea doar unul din noi!

Adrian Suciu

Domnisoara de la Casa alba


La cativa metri de o intersectie circulata, pe o straduta in panta, e o casa careia, rareori ii mai trece cineva pragul. Acoperita de vegetatie, ai zice ca dincolo de portile grele de fier forjat, strajuite de salpi de piatra cu sculpturi fine, nu mai locuieste nimeni. Cu arhitectura ei veche, somptuoasa, isi etaleaza generoasa o terasa de piatra. O usa masiva de lemn, cu geamuri peste care este asezat cu maiestrie un grilaj de lemn sculptat se deschide spre interiorul conacului. In interior, mobile vechi, de colectie, talbouri valoroase pe pereti, obiecte antice acum, de portelan si argint impodobesc cu maiestrie ca intr-o incremenire a secolului trecut, coltisoarele camerei. Vaze imense, asezate pe podea, si oglinzi de cristal, de inaltimea unui om, in rame din lemn de mahon, dau viata interiorului. Praful asezat fin pe mobile ori plutind in bataia soarelui care se filtreaza in incapere prin draperii fine si paianjenii adauga o nota antica si autentica acestui interior. Din livingul acesta impresionant se trece spre doua dormitoare cu paturi imense, cu baldachin. Si aici, aceeasi desfatare a privirii unui cunoscator. Bucataria are si ea locul ei si se deschide spre livada din spatele casei care si-a facut loc pe ceea ce a fost candva parcul conacului . Cateva tufe de trandafiri, risipite mai amintesc de gradina si atmosfera romantica de aici. In Casa alba, asa e cunoscuta de oraseni, locuiesc doua surori, Ana si Aurelia. Batrane, albe la par si la obraz, cele doua surori sunt locatarele casei. Fiicele unui grof, plecat in Ungaria de multi ani, unde s-a si stins, batranele isi traiesc viata, ca intr-o spatiu in care timpul pluteste intact, in cerc, repetand zilele cu obstinenta. Surorile au tabieturile lor cu care s-au obisnuit. Sunt domnisoare batrane iar anii par ca au uitat de ele. Ana e ma tanara. Are 97 de ani iar Aurelia are 100. I-a facut de curand si nici ea nu stie, uitandu-se in oglinda, unde au zburat. Pastreaza aerul si gesturile de noblete. E o femeie distinsa. Fusese prima femeie functionara la primarie, din istoria orasului. E plina de povestile oamenilor pe care i-a cunoscut si pe care i le spune uneori surorii sale. Amandoua sunt pasionata de arta. Ana citeste si acum, cu pasiune. Aurelia picteaza. In ani de zile a adunat sute de tablouri. Pe unele le tine intr-o camaruta, pe altele le are expuse in casa. Arta le-a ramas pentru a-si putea oglindi viata intreaga. Au fost crescute cu spiritul acesta, al valorii si a descoperirii lucrurilor frumoase. Desi au in casa atatea comori, ele traiesc modest, din pensia primita de Aurelia. Au abonament la Cantina Primariei si de acolo li se aduce mancarea acasa. Ele nu au fost niciodata bune gospodine. Dar le e suficient. Au toata vara fructe si legume care le ajung pana iarna, tarziu. Angajatii primariei au aflat de pasiunea Aureliei, care a ajuns la urechile primarului. Si cum nu e putin lucru sa implinesti 100 de ani si sa fii totusi in putere, primarul s-a gandit sa ii celebreze ziua. A organizat o expozitie la galeriile de arta. Un moment aniversar, cu invitati si masa festiva. Evenimentul incepe la ora 12. Invitatii asteapta dar domnisoara Aurelia nu mai apare. Primarul trimite soferul primariei sa o aduca cu masina. Dupa o jumatate de ora, soferul apare. Singur.

–          Dar unde e domnisoara? De ce nu ai adus-o? S-a intamplat ceva?

–          Nu neaparat. Nu vrea sa vina. M-a dat afara din casa.

–          Cum asa?

–          Zice ca nu vine pentru ca nu-si gaseste pudriera iar ea, nearajata nu se poate prezenta in fata musafirilor. Asa ca a trebuit sa plec.

Domnisoara a ramas la conac. La Casa Alba e bine si oricum, pentru ea nu mai conteaza ce spun oamenii acestia din viitor. Ea se simte in siguranta, aici, in timpul ei bland, printre visele tineretii.

Conacele romanesti, au un farmec aparte, asa ca va invit sa faceti o intoarcere in timp si o calatorie in lumea lor, vizitand:

http://scorpio72.wordpress.com/2011/02/07/provocari-papale-conacul/

http://redsky2010.wordpress.com/2011/02/07/conacul/

http://eclpsademart.wordpress.com/2011/02/07/conacul/

http://pisica07.wordpress.com/2011/02/07/conacul/

http://labulivar.wordpress.com/2011/02/06/conacu/

http://irenadaiana.wordpress.com/2011/02/07/provocarea-de-luni-conacul/

Calatorie placuta!

Muzica de noapte


Tenorul si soprana aveau a doua zi reprezentatie. Opera grea, cu momente de tensiune, Tosca. Drumul pe caldura torida, de la Cluj la Varsovia i-au extenuat. Au venit cu masina personala. Chiar daca aerul conditionat functiona, oboseala acumulata in numarul de ore, cat a condus, si-a spus cuvantul. Au cautat un hotel, nu prea scump si ca sa faca economie au inchiriat o singura camera. Au adus bagajele. In mod neobisnuit, camera de hotel avea un singur dulap si nici acela prea generos. Si-au pus valizele una peste alta, intr-o stiva, ca sa nu ocupe loc. Asa ca dulapul a ramas liber. Tenorul, stia ca Mariana, colega lui, are apnee. Se gandea cu groaza ca nu si-a adus dopurile pentru urechi. S-au culcat. Mariana a adormit aprope insnatnateu. Si cum era de asteptat, a inceput sa sforaie. Pe voci. Ce mai! Un concert in toata regula! “Cum poate o femeie atat de frumoasa, cu o fetisoara ca de inger, sa sforaie atat de infiorator?” In cele din urma, il prinse somnul. Un somn agitat, marcat de evenimentele zilei care abia se incheiase si ale celei ce urma, la fel de grea. Pe la miezul noptii, un zgomot puternic cutremura incaperea oprind brusc chiar si sforaitul sopranei. Tenorul, adancit in vise se sperie cumplit si sari in picioare, in mijlocul camerei, cu mainile ridicate, strigand cat putea de tare.

–          Nu trageti! Nu trageti!

Ciufulita, si colega se ridica in capul oaselor si se uita crucita. Nu era nimeni. Doar ei doi. Gramada de valize de rastunase provocand acel zgomot amplificat de linistea noptii. Incepu sa-si revina din soc si intelese despre ce e vorba. Doua batai in usa, ii trezira la realitate. Gata si cu somnul. Cineva din personalul hotelului venise sa vada ce s-a intamplat. Si-au imaginat un accident ori cine stie ce grozavie, dupa felul in care a stigat cunoscutul cantaret.

–       Nu e nimic. Am visat. Multumesc dar nu e nici o problema. Asa strig eu cand visez. Nu degeaba am voce, zise el razand.

Nela cu pantofii rosii


-Vrei sa ne vedem, a intrebat Felix? Nu-mi zice ca nu! Nu dorea sa accepte un refuz.

– Ma doare capul si vreau sa ma odihnesc. Venise de la serviciu, obosita de caldura de afara si de trafic. Iar acum inistenta lui o plictisea. Accepta totusi sa nu ii dea un refuz transant.  Cand ne vedem?…Habar n-am. Cine stie? Candva. Niciodata, isi spuse ea in gand.

Sunt  persoane care isi doresc foarte mult animale de rasa iar apoi constata ca nu le pot intretine. De multe ori, animalele acestea au nevoie de mai multa atentie decat proprietarii. Mandria si sentimental posesiei dipare in momentul in care proprietarul intelege ca nu il poate pastra . Iar daca s- au atasat déjà, e dureros. Asa e si cu femeile. Barbatii si-ar dori orice femeie, iar cele sophisticate ar fi niste trofee in lista cuceririlor. Unii, inteleg ca exista femei la care pot doar sa gandeasca, sa fluiere a admiratie, usor golaneste in urma ei, doar, doar ea, le va arunca vreodata vreo privire. Nu le vor putea avea niciodata dar fluieratul acela admirativ va compensa asta. Felix, la cei 35 de ani ai sai, e un tanar obisnuit fara mari aspiratii de la viata. Lucreaza in constructii . Bine legat, cu tenul intins si bronzat, cu mainile batucite de muncile grele, el are o alura sportiva si nu ii dai varsta pe care o are. Chiar daca e un om simplu, ii place sa fie ingrijit, imbracat elegant si spera sa isi ia in curand un BMW, ca orice barbat care vrea sa fie observat. E divortat si plin de dezamagire, de relatiile cu femeile. E pretentios , stie ce sa isi doreasca dar, in privinta lor nu intelege cum se face ca, ori nu il iau in serios, ori relatiile se termina prost. Asa ca si-a propus sa nu se indragosteasca. Se poate trai si fara sa fii intr-o relatie serioasa. Dar in viata, lucrurile se intampla de multe ori altfel de cum iti propui.

***

Pe Nela a vazut-o odata pe strada discutand cu un amic. I s-a parut speciala. E o blonda inalta, cu trasaturi frumoase si delicate, cu o privire directa si patrunzatoare. Are o voce calda, un timbru placut pe care nu il poate uita. S-a dat peste cap sa obtina o intalnire cu ea.. S-au vazut de doua ori. Apoi ea a conchis ca nu e genul ei. A inteles ca el nu vrea responsabilitati, nici familie. Ea cauta stabilitate, nu sa experimenteze noi relatii sau sa se iroseasca in unele fara perspectiva. Asa ca, Nela i-a spus stop. Foarte lovit in amorul propriu, furios pe decizia ei avea  senzatia vaga ca ii trece printre degete o ocazie interesanta. Si-a dat seama ca, s-a indragostit acum, cand relatia lor abia inceputa, se terminase. De o vreme incoace, Felix e de nerecunoscut. Face tot felul de lucruri neobisnuite pentru el. Uneori, se trezea ajungand in fata blocului ei. Se aseza pe o banca in apropiere si astepta cu rabdarea omului care are de trecut marea. Se considera norocos cand o vedea aparand. Toata asteptarea lui i se parea foarte scurta si era fericit ca o poate observa in timp ce el era nevazut. A mers cu umilinta pana acolo incat a  rugat-o sa il lase, sa ii aduca ziarul in fiecare dimineata sau sa  faca la piata in locul ei. Orice. Doar sa o poata zari sau sa stea de vorba cu ea. Evident ca ea a refuzat categoric. A incercat sa vada ce se intampla daca vine, neanuntat. Poate ca de jena o sa il invite inauntru. Nela e o fire spontana. Reactiile de moment o surprind pana si pe ea. Cand a deschis  si l-a vazut in prag pe Felix, nu a scos un cuvant si i-a trantit usa in nas. In alta situatie el si-ar fi iesit din minti. Dar, acum, nu a zis nimic. A plecat acasa. Alta data, a oprit-o pe strada sa o invite la cafea.
– Ce mare lucru sa vii la o cafea? Uite, chiar aici la complexul comercial, la cafenea. Ea accepta, doar ca sa scape de reprosurile lui. El o lua de mana, crezand ca o sa o duca in alta parte. Si o tinu strans, sa nu plece, facndu-se ca nu intelege smucirile ei de evadare.

–         Ia lasa-ma putin de mana, i-a zis ea, oprindu-se in mijlocul strazii. In secunda urmatoare doua palme paralele au venit cu viteza peste obrajii lui bronzati. Nu mai pune mana pe mine! Ma duc doar acolo unde vreau eu si gata! S-a temut ca barbatul de langa ea, umilit, sa nu riposteze.

–         Se vede tare, a  intrebat el cu o roseata subita in obraji si privind in jur sa vada cate persoane au remarcat scena? Ea zambi.

***

Felix statea acum, in fata blocului ei, asteptand ca si alte dati. Ea aparu cu rochia albastra plina de margarete si incaltata cu pantofii rosii, cu tocuri inalte. Ii placea sa o vada purtand pantofi cu tocuri. Hmm….parca zicea ca o doare capul. I-o fi trecut? O urmari incet. O vazu urcand intr-o masina argintie. Felix se urca si el in taxi si urmari masina. Dealtfel nici nu-i fu prea greu. Se oprise la o gradina de vara, aproape de centru. Cand ajunsese si el, Ea si necunoscutul erau déjà la o masa si consultau meniul. Felix nu mai putea de ciuda. Un sentiment neplacut il rodea in interior. S-a asezat si el la o masa langa cei doi. Nela l-a vazut dar l-a ignorat total. Asta l-a starnit foarte tare. Atunci simti ca e momentul sa treaca la atac desi nu stia exact ce sa faca. Se apropie de cei doi si ii intreba daca poate sa stea cu ei la masa. Ea spuse ca nu, tipul in schimb, accepta. Asa ca, vor servi masa in 3. Nela se simtea stanjenita de situatie si lui Felix ii facea placere.

–         I-ai spus si lui, intreba Felix?

–         Ce sa ii spun?

–         Ca am fost impreuna.

–         Am fost impreuna, ii spune Nela barbatului. Dar nu mai suntem. Si intorcandu-se spre Felix. Acum i-am spus. Esti multumit?

–         Hmmm…si mi-e imi ziceai ca te doare capul, continua Felix. Iar tu “frumosule”, o sa stau de vorba cu tine dupa ce iesim de aici.

“Frumosul” nu-si  merita apelativul acesta dar se arata ingrijorat de turnura pe care a luat-o situatia. Nela ii zise ca Felix, a facut o obsesie , si ca nu e de vina ea pentru asta. Simti ca privirile celor din jur erau indreptate asupra ei .  Nela dadu sa se ridice si sa plece, dar necunoscutul o ruga sa ramana. Furioasa se intoarse spre Felix.

–         Si tu frumosule, nu ai oglinda sa te vezi? Ia-ti sucul de aici si du-te in alta parte. Aduna-ti mintile, fa-ti ordine in viata, cauta-ti ceva util de facut si nu te mai vaieta ca o muiere. Si lasa-ma in pace odata! Cu coada intre picioare, ca un caine batut, Felix se retrase.

–         Bine ca ai ramas. Cine stie ce mi-ar fi facut? Rasufla el usurat ca trecuse primejdia. Nela se dumiri imediat ca de fapt, necunoscutul era ingrijorat doar pentru confortul lui. Astepta sa fie protejat de ea. Cu o privire taioasa si plina de dispret, Nela se ridica de la masa indreptandu-si rochia si pleca.

–         Sa nu ma mai cauti! Nici tu! Sa nu mai aud de voi!

In urma ei un usor parfum si sunetul pantofilor rosii, cu tocuri inalte, se pierdura in ecou, pe dalele terasei, printre clinchete de pahare si muzica ambientala. Barbatii!!!

Chirurgie rudimentara


Cand a ajuns la urgente, batranul a facut furori la camera de garda. Cativa medici si asistente au venit sa il vada si sa se minuneze. Batranul, Vasile, are peste 60 de ani, dar e tipul omului fara astampar. A omului harnic care are mereu de facut cate ceva. El stie doar, ca la casa, nu ai de lucru doar atunci cand nu vrei sa lucrezi. Si lui ii place munca. Toate lucrurile de acasa ii sunt in ordine, incepand din curte pana in podul casei. Cum ceva functioneaza, cum este imediat reparat. Sa se vada ca e mana de barbat la casa.

–         Dar ia zi-mi dumneata, ce ai patit? Cum s-a intamplat asta?

–         Dapoi, domnu’ doftor. Cum sa va zic. Lucram in sopron. Aveam ceva de reparat. Dand sa iau niste scule, nu m-am uitat bine si am calcat stramb. Ceasul cel rau! Am auzit o paraitura. Mi-am rupt piciorul parca ar fi fost o scandurica de lemn. M-a durut. Si mi-am dat io sama ca mi l-am rupt.

–         Asa. Si ce-ai facut?

–         Dapoi ce sa fac? Am vrut sa mi-l pun in gips. Dar nu mai aveam ca mi s-o gatat cand am zugravit in casa. Da’ aveam niste ciment. L-am inmuiat cu apa, ca se intareste si mi-am facut o cizma, cum am vazut ca avusese Grigore din vecini.

–         Omule, cum ai putut face asta? Cimentul e acid, lucreaza si iti arde pielea. De ce nu ai venit imediat la doctor.

–         Noah, da-o dracului de treaba! Numai pentru atat? Eu repar tot si sa nu ma pot repara pe mine?

–         Pai, daca ai ajuns la spital, inseamna ca nu a fost tocmai in regula cu reparatia.

In ziua urmatoare, ortopedul si asistenta i-au scos gheata, cu o freza si o dalta. Parca erau pe santier nu la spital. Piciorul batranului se umflase si se albastrise. Putea pati mai rau. Dar a avut noroc. Norocul omului fara minte. Dupa operatiunea aceasta, l-au pus intr-un salon sa stea cateva zile sub observatie. Fara gheata de beton, Vasile nu avea stare. Se plimba, se uita pe fereastra, aranja toate noptiere bolnavilor. Verifica prizele. Totul era in regula. Se duse in vizita in camera asistentelor.

–         Ce faci nea Vasile? – Asistenta sefa il lua in primire cu un aer autoritar.

–         Ce sa fac? Am venit sa vad daca aveti ceva de reparat. Vreo clanta, vreo priza, incuietoarele la ferestre, la dulapuri.

–         Du-te nea Vasile inapoi in pat. Toate sunt puse la punct.

La vizita, medicul afla ca batranul are febra. Nu mare, dar asta putea sa arate o infectie in organism. Veni sa-l vada in special.

–         Cum te simti, Nea Vasile?

–         Sunt bine. Cand pot sa plec acasa, ca aici nu e nimic de facut?

–         Vedem noi. Dar ia zi-mi. Am vazut ca ai febra. Nu mai ai vreo “reparatie” recenta?

–         Am ceva. Da’ nu-i mare lucru.

–         Sa vedem despre ce e vorba.

Medicul se felicita ca il intrebase. Cine stie ce o mai fi facut batranul? Isi ridica bluza de la pijama. Batranul avea o sutura cu sarma. de vreo 12 cm lungime.

–         M-am intepat cu coasa. Io nu am acasa ata din aia pentru operatie. Da’ am niste sarma subtire si m-am cusut.

–         Pai de ce ai facut asta?

–         Noah bine amu. Io le repar pe toate si nu m-oi putea repara pe mine?

–         Si nu te-a durut? Doar te-ai cusut asa, fara anestezie.

–       M-o durut, ca nu-s de fier. D-apoi am rabdat. Oricum, nu era mare lucru.

Profesorul se uita cu ochii mari la “operatie”. Isi facu cruce, murmurand. Apoi trimise asistenta sa aduca un cleste. Ii facu apoi batranului niste injectii cu antibiotice si antitetanos. Era ca nou. Noroc ca nu se infectase si ca rana, se vindecase destul de bine. Doctorul vazuse multe la viata lui, dar asa ceva nu. Vasile a fost primul pacient caruia i s-au scos firele cu patentul. Pardon. Sarmele.  In doua zile i-au dat drumul sa plece acasa. Nu mai avea stare si nu mai era nimic de operat sau de reparat. Nici macar febra nu mai avea.

Vasile a dat peste cap toata invatatura din scoala si din facultate, ca o ciudatenie a naturii…umane…