Domnul Bulea


–         Buna ziua, domnul profesor. Mi-a fost dor de dumneavoastra. Nu ne-am vazut demult si nu ne-am auzit cam de pe atunci.

–         Buna ziua, Gabriela.

–         De unde stiti ca sunt eu? Nu am apucat sa ma prezint.

–         Stii ca ai o voce inconfundabila.

Am discutat cam o jumatate de ora la telefon cu profesorul meu de istorie, din liceu. Imi face placere, mai ales ca are o experienta de viata uimitoare.

–         Ma bucur ca scrii. Dar nu face asta doar pentru sertar. Iesi afara sa te cunoasca lumea.

–         Inca nu e momentul. Cand o sa vina, o sa fac asta. Ce fac copiii, sotia?

–         Copii sunt bine. Ana Maria e in Canada, Stefana preda engleza in Coreea iar baiatul, face burta, ca multi oameni de afaceri. Eu si sotia, suntem bine deocamdata. Inca mai stim sa ajungem acasa, nu ne ratacim.

Am inceput sa radem amandoi pentru ca ne-am amintit de intamplarea unei cunostinte comune. Un militian cunoscut in oras, domnul Bulea, primise locuinta de la stat. Era inainte de 1989. Si cum se construia intr-o frenezie, iar blocurile aveau toate cam acelasi design, daca se intampla sa ai de circulat noapte printre constructiile abia terminate aveai toate sansele sa te ratacesti, mai ales ca erau probleme cu iluminatul. De multe ori, nici nu apucau sa toarne asfaltul pe aleile dintre blocuri, ca  locatarii incepeau sa se mute iar daca vremea era ploioasa, inotai prin noroi pana la glezne. Dar nimic nu se compara cu o locuinta la bloc. Locuiai la bloc? Erai deja cu o treapta mai sus, pe scara sociala. Domnul Bulea, gafaind, urca scarile pana la etajul doi. Transpirat, apasa cu degetul la sonerie, nervos nevoie mare. Ii deschise o femeie intre doua varste. Ii parea o fata cunoscuta cu o expresie de uimire si intrebare pe chip. Si pe buna dreptate. Nu era putin lucru sa iti sune adjunctul comandantului militiei la usa.

–         Buna seara, sunteti domnul Bulea!

–         Asta stiu. Dar nu mai stiu unde stau.

Anunțuri

Posted on 21 Ianuarie 2011, in Povestiri din Cartier. Bookmark the permalink. 17 comentarii.

  1. 😀 😀 Era militian la urma urmei.

  2. exact. Atata de tanar si sa aiba probleme de memorie! :)Bine ca stia cum il cheama.

  3. Bine ca nu a arestat-o, pentru ca i-a patruns ilegal în locuinta :))
    Si eu am o cunstinta care a trait ceva inedit :))
    Venise seara, pentru câteva zile în vizita la prieteni. Era plecat de mult din tara si aveau multe cunostinte comune. Bucuria revederii le-a dat ideea organizarii unui party. Dimineata, gazdele au plecat sa faca aprovizionarea pentru petrecere, el a plecat sa mai viziteze ceva neamuri si prieteni.
    S-a întors seara. Întuneric, toate blocurile aratau la fel… Sigur mai era doar ca prietenii locuiesc la ultimul etaj, pe stânga 🙂 A privit blocurile si s-a hotarât sa urce scarile unuia care avea toate ferestrele luminate la ultimul etaj. Si într-adevar, din apartament se auzea muzica si galagie. A sunat la usa, i s-a deschi, a vazut figuri straine, dar s-a gândit ca sunt musafiri, invitati la petrecere. S-a asezat într-un fotoliu sa-si traga rasuflarea… blocul nu avea lift. Când a cerut o bere s-a facut liniste, s-a oprit muzica si doar atunci nu a mai fost chiar sigur ca a nimerit la prietenii lui. Asa si era! Aceeia locuiau în blocul de vizavi… A plecat oftând, pe când în camera a explodat râsul :))

  4. Bulea, Garcea… tot un drac! Partea proasta e ca-i mai vezi si-n ziua de azi.

    • Din pacate, mentalitatile nu se schimba. Am vazut si tineri absolventi de scoala de politie care se comporta civilizat. Dupa ce se rodeaza insa intre cei batrani, preiau stafeta.

  5. Poate că Bulea vine de la …Bulă! 😀

  6. Drăguță întâmplare.Dacă se afla întâmplarea poate milițianul era pensionat pentru probleme de memorie.Săracul!!!

  7. 🙂 🙂 am patit-o si eu; ceva ani in urma sora mea isi cumparase apartament intr-un cartier unde erau 3 case la fel si care veneau in rand una dupa alta. M-am pomenit nu o singura data la etajul 4 in casa de alaturi. Uneori dovedeam sa sun la usa, alteori ma dezmeticeam inca de la scara blocului. Si nu eram singura, o mai pateau si altii 🙂

    • deci, se intampla si la varste tinere sa uiti unde stai. 🙂

      • :)) da, asta chiar asa a fost.
        iti invidiez memoria, eu nu mai retin detalii de genul asta nici din ceea ce am scris eu cu cativa ani in urma 🙂
        By the way… nici pana in ziua de azi nu am gasit arhiva pe care m-ai rugat sa o caut… ma tem ca am aruncat-o la gunoi… poate am confundat-o cu ceva ziare vechi, atat de frecvente prin locuintele noastre de oraseni „intelectuali”
        sa mai scrii … imi face o deosebita placere sa-mi reamintesc intamplari din locurile unde am trait atatia ani

        spor la treaba… sunt cu ochii pe blogul tau 😉

      • Sany, ma bucur ca iti place ce scriu. Avem multe povesti de viata si amintiri comune. 🙂

  8. da…parca imi amintesc si eu ceva despre acest bulea…demult tare si… se pare ca politistii ( fostii militieni) nu dezmint.

  1. Pingback: Cu riscul de a dezamăgi… | Noaptebunacopii's Blog

  2. Pingback: PAveste fără sfârşit – Medieval story. Capitolul 15 « Blogul lui Victor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: