Invitatie: Antologia gafelor
Dragi prieteni, luna decembrie incepe cu suprize si cum noua, celor care scriem in spatiul virtual, ne place competitia si scrisul, m-am gandit sa va invit la alcatuirea unei antologii bloggeristice a gafelor. Ideea acestei competitii ii apartine dragei Mel Bancea( silavaracald), si a pornit de la o tema, legata de gafele pe care le facem, cu sau fara intentie, situatii de viata care ne pun uneori in posturi inconfortabile sau penibile, care necesita un efort important, mult curaj si prezenta de spirit ca sa le depasim. Una din Legile lui Muprhy zice:” Daca ai gresit ceva, ascunde orice urma ca ai fi gresit”. Eu cred ca e bine sa vorbim despre astfel de gafe sau intamplari. Aratam ca sutem sinceri, umani, supusi greselilor, imperfecti dar minunat de perfectibili.
Asadar, va astept sa veniti cu textele voastre blogul meu, pana cel mai tarziu luni, 6 decembrie, ora 18. Cred ca, impartasind experientele voastre, din vasta lume a gafelor, aceasta va fi una dintre cele mai amuzante si pline de invataminte, va fi cadoul vostru de Mos Nicolae, din sacul plin de amintiri haioase.
P.S. V-as ruga ca textele sa aiba titlul.
Posted on 30 noiembrie 2010, in Povestiri din Cartier and tagged antologie, cadou, gafe, invitatie, sarbatori. Bookmark the permalink. 28 comentarii.
Fata din vis 
hai c’o sa incerc si eu sa’mi fac temele! Faina idee! 🙂
Mă bag și eu!
Nu de alta, dar dacă ar fi să mă iau după gafele personale… aș putea scrie un tom întreg. 😀
Baftă la scris tuturor!
@ Georgiana:Cu siguranta ai si tu experiente la gafe.
@ Mel. Va astept cu drag si am sa fiu gazda buna si primitoare. 🙂
Aşa, aşa! să ne faci şi-o oală de sarmale dar nu înainte de-a ne stârni c-o pălincuţă, daaaa? 😛
Pregatesc sarmale si palincuta. Iar la sosire, colacei si nuci. 🙂
Singura gafa !
Tinar proletar incerc o conversatie cu un proaspat coleg. Printre altele fac aprecieri despre pontatoarea sectiei, Baa! ce tipa buna, la fatza muzeu da’ la trup liceu, bunoacaaa m’.
Colegu’-si aprinde-o tigara si zice: E maica-mea !
( Hai ca m-am spovedit ! Ceva penitentze?)
🙂 super! Mishulake, ai fost operativ. Primul cu gafa. Multumesc de povestire.
Fă o magie ceva, că mor de curiozitate să văd ce față ai făcut atunci! Berbantule! =) =)) =))
Da. Si eu sunt curioasa. 🙂
Pai mi-am tras o fatza de Buster Keaton,mi-am aprins o tigara, e buna o tigara la vremea ei, l-am batut pe umar ocrotitor si am fost buni colegi in continuare , ca doi tineri destepti ce eram!
:)) excelenta rezolvare, Mishulake. Intre colegi se mai admite sa mai faci gafe de genul acesta.
Gafe … eu le zic onisme pentru ca sunt specialista in asa ceva.
Am fost la un moment dat la supravegheat la Liceul de marina la bacalaureat. Am nimerit la un examen de marinarie, clasa de marinari. Mi-am aruncat privirea pe lista si la un moment dat printre cele 20 de prenume masculine am observat ca e si unul feminin, Andreea. Ca sa destind atmosfera zic:
– Vad ca aveti si o fata in clasa, Andreea . Se pare ca intarzie…
La care se ridica un adolescent inalt , bine facut, bronzat de undeva din spatele clasei si imi spune:
– Eu sunt Andreea. Sunt grec , din Sulina.
😀
Am prezentat scuzele de rigoare.
Baiatul mi-a explicat ca pateste asta mai mereu, deci nu era o noutate pentru el.
Sau bărbați pe care să-i cheme Carmen!
Eu am avut un coleg cu numele ăsta.
Ce-o fi fost în capul părinților când i l-au pus!?
🙂 Poate ca la ei, Andreea e un nume masculin. Sau poate unisex.
Interesantă provocare. Din păcate, în ultimul timp, viaţa mi-a pus în cârcă prea multe „glume” ca să mai am putere să mai glumesc. Succes!
Iată o idee excelentă… Mi-e teamă, însă, că nu avem spaţiu pentru a pune pe tapet toate gafele. Sper într-o selecţie „la sânge”…
Interesanta tema! accept provocarea :))
Ma bucur, Carmen. Abia astept povestirea ta. Sunt convinsa ca fiecare avem de invatat din intamplarile de genul acesta. 🙂
Ma bucur ca iti place provocarea la „gafe”. 🙂 Astept cu nerabdare intamplarile pe care vei sa ni le impartasesti.
Găbiţa, deoarece nu m-am putut rezuma la două, trei cuvinte, am postat la mine una din gafele cu care mă „mândresc” 😀
Te pupic!
Georgiana, e foarte bine. Important e sa fie spus si daca ai avut mai multe pe suflet, in privinta gafei, e si mai bine. 🙂
raspund si eu provocarii:
Caldura mare!
In urma cu multi ani sefii mei aveau biroul in spatiul in care lucrez si eu, incalzirea o obtineam folosind aeroterme care consumau destul de mult curent.De fiecare data cand seful se intorcea de pe teren incepea sa urle”mai opriti aerotermele astea, ca muriti aici de cald!” Ideea e ca stand pe loc era rece,dar el venit de afara si din caldura masinii, nu realiza.Refrenul se repeta zilnic.
Intr-o zi am iesit din firma sa cumpar ceva de mancare. La intoarcere arunc o privire scurta vad ca seful nu era si ma lansez in stilul deja cunoscut „mai opriti aerotermele astea, ca muriti de cald!” Am vazut ca nu rade nimeni si pana sa deslusesc misterul, il vad pe seful ridicandu-se din spatele unei masinarii, la care mesterea stand ciuciulete.
Mi-am strans falcile cazute pe jos, m-am facut ca nu vad fulgerele ce sagetau spre mine si mi-am cautat urgent de lucru cat mai departe de el,sapand cu nadejde adapost cat mai adanc sub pamant! 😀
Vreţi gafe? Dar ceva penibil, penibil, merge? Adică, de exemplu, cum am mers eu, ca maimuţa, cu fundul (aproape)gol, prin centrul Bucureştiului?
Ei, bine, era o zi de vară bucureşteană, sufocantă. Purtam o rochie roşioară, de vară, cambrată pe talie, scurtă, dar, în partea de jos gen „cloş”, nu dreaptă. Un pic de toculeţ, un pic de rujuleţ, tinerică, subţirică, mă întorceam dintr-o vizită, pe care i-o făcusem unei bune prietene. Înainte să plec de la ea, am mers la baie. Ok, stat, vorbit, pupat, plecat. De la ea, până la metrou era cam un km. de mers pe jos. O pornesc, deci, la pas. Iar eu, când merg, merg, nu mă încurc: hotărâtă. La un moment dat, ajungând pe lângă strada principală (b-dul Regina Maria, pentru cunoscători), aud claxoane şi fluierături. Şi, iar şi iar… Măi, să fie! Acum, nu sunt vreo urâtanie, dar nici Miss Univers. Încep să mă simt neconfortabil. Iar claxoane, fluierături, râsete. Hmmm!!! Mă opresc şi încep să mă studiez. Şi descopăr… că eram cu fundul… descoperit. Bine, cu desuul de rigoare, dar la vedere!!!! Se pare că, atunci, când fusesem la baie, o parte din rochie se agăţase cumva, habar nu am cum şi lăsa să se vadă ce nu trebuia. Cum nu bătea nici vântul, nu simţisem nimic. Aşa că am defilat, mândră nevoie mare, vreo juma’ de km., prin centrul Bucureştiului, ca maimuţa… Culmea a fost că, în drumul meu, nu am întâlnit niciun pieton, nici dinspre sensul meu de mers, nici din sens opus. Poate aş fi avut vreo şansă să ma atenţioneze cineva. Sau, poate, nu… Clar e că, atunci când, am descoperit, mi s-a făcut o ruşineee!!!!!!!
Pingback: Începutul sfârşitului… | Noaptebunacopii's Blog
Pingback: Bilanţul unor vremuri care nu mai trec – La mulţi ani, România, cum (de) mai trăieşti? «
Pingback: Cat ne motiveaza competitia? | Redsky2010's Blog
Pingback: Leo « Georgiana
Pingback: - Elisa – gradina mea de vis