autobuzul toamnei


Dana se urca in autobuz. Erau doua locuri libere si se aseza pe unul dintre ele. Dealtfel, sambata dupa amiaza nu era aglomerat deloc. Privea cu gandurile pierdute pe fereastra, umbrele orasului, cladirile vopsite unele in culori vii, altele, decolorate, contrastand intr-un decor ciudat cu valente de nou, vechi si foarte vechi. In fata ei, langa doamna acea grasa, se aseza un barbat. Dar ea nu-si indrepta privirea spre el pana cand nu simti ca acesta o priveste insistent. Era Feli, un fost prieten, pe care il abandonase din niste motive serioase, legate de pantofii rosii. Ii facuse candva niste scene urate si o puse intr-o situatie penibila, intr-un restaurant. Pentru asta, nu i-a mai raspuns vreodata la telefon. El a tot insistat, isi punea amicii sa o sune de pe tot felul de numere de mobil, pe care nu le cunostea, doar- doar ea il va ierta si ii va acorda atentie. Dupa o vreme a acceptat ca situatia era ireversibila. Si acum, cand el se astepta mai putin, o vazu ca se urca in autobuz. Acum o privea in ochi. Ea isi intoarce capul si privirile lor se intersectara.

–          Ce faci? Tot frumoasa, cum te stiam!- El era numai un zambet si fata i se luminase de bucuria intalnirii.- Ma bucur ca te-am vazut.

Ea nu zise nimic si zambi, incurcata, ca discutia se purta in autobuz iar calatorii isi indreptara imediat atentia asupra lor. Feli, continua netulburat si radios.

–          Te-am mai vazut o data, ca ai coborat din autobuz, si vroiam sa te urmaresc. Dar pe urma, m-am gandit ca te vei enerva pe mine. Stiu ca te-ai mutat. Unde stai acum?

–          Nu conteaza. Stau intr-un bloc, intr-un apartament, in alt cartier.

–          Acum esti rea. Stai in Manastur?- Manasturul fiind un cartier clujan, de dimensiunea unui oras- Stiam eu. Poti sa ma ierti pentru scena de atunci? Nu am facut asta vreodata unei femei. Dar chiar tin la tine.

–          Am inteles. Acum chiar nu mai conteaza.

–          Dar pot sa te vad in zilele urmatoare?

–          Nu.

–          De ce? Te invit la o cafea. Vine cu noi si fratele meu din Spania.

–          Multumesc, dar nu.

–          Haide te rog, ca nu te mananca!

–          Am zis deja ca nu. Esti culmea! Crezi ca de aceea nu ma duc, ca ma mananca?

–          Vreau sa te rog ceva.

Ea il privi cu suspiciune, asteptand sa vada in ce va consta rugamintea, asteptandu-se la cine stie ce aiureala.

–          Imi dai voie sa-ti fac eu cumparaturile?

–          Adica sa mergi sa-mi cumperi tot ce am nevoie?

–          Da. Platesc eu tot. Pot? Ma angajez sa fac asta de trei ori pe saptamana.

–          Nu, multumesc.

–          Pot sa iti aduc ziarul in fiecare zi.

–          Am zis deja ca nu.

–          Cand ma refuzi nu stiu ce-mi vine sa fac. Imi dau cu telefonul de pereti! Am si stricat vreo trei, cand mi-ai inchis sau nu ai vrut sa raspunzi!

–          Nu o sa faci nimic. O sa-ti treaca. Uita-ma! Ti-am spus deja ca s-a terminat demult.

–          Stii, am vrut sa apelez la emisiunea “Din dragoste”, sa ii cer lui Mircea Radu sa te gaseasca.

–          Cred ca era ultimul lucru pe care il puteai face. Atat iti mai trebuia!

Autobuzul opri, iar calatorii stateau cu gura cascata, ca la spectacol, ascultand replicile celor doi, ca lansate pe o scena in miniatura. Dana se ridica, jenata si rosie in obraji. Cobora scarile si ajunse pe trotuar. Felix, ramase pironit pe scaun, imbujorat si el. Calatorii zambira ingaduitor. Inca o scena de viata! Afara, dincolo de tumultul strazii, frunzele portocalii si galbene se risipeau ca intr-un dans fantastic, desenand traseee imaginare, purtate de vant. Pasii toamnei se insirau tacut, nestiuti, starnind doar niste umbre calde pa langa zidurile caselor sau la raspantii. Deasupra, cu calmul unui spectator, plutea un cer ireal de albastru.

Anunțuri

Posted on 15 Octombrie 2010, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink. 16 comentarii.

  1. Carmen Negoita

    Nu prea a fost ziua norocoasă a lui Felix. Ca nici în cele din povestea cu pantofii roşi. Acolo a mai fost şi vina lui.

  2. 🙂 peste tot a cam fost vina lui.

  3. Oamenii aştia atât de insistenţi enervează! E normală reacţia Danei. În plus a pus-o din nou într-o situaţie jenantă!

  4. el nu putea suporta refuzul. Era insistent desi ea i-a spus in repetate randuri ca nu e interesata. Daca ea ar fi fost un alt caracter, poate ca i-ar fi aplicat si cateva posete. 🙂 Incearca sa-ti imaginezi penibilul scenei, cand el are asemenea discutii si toata lumea din autobuz, asista ca la teatru. 🙂
    Esti un „muz” foarte eficient. Trebuie sa colaboram. Multumesc de inspiratie.

  5. „Bărbatul-râie”! Iar corespondentul feminin este „femeia caracatiţă”! 😀 Nu scapi de ei ca de scaieţi! 😀

  6. ai cunoscut si tu acest timp de personaj, in varianta feminina? 🙂

    • Ştii cum se spune: fiecare bărbat are (uneori) şi „vocaţia” de …râios, la fel cum în fiecare femeie se ascunde şi o …caracatiţă acaparatoare! Ha, ha! Glumesc, desigur! Da? 😀

  7. mi-ai adus aminte de toate datoriile 😛
    nu cred ca haituitul merge la vreo femeie, in afara de intalniri de mila nu obtin nimic. ce diferiti sunt oamenii!

  8. Am si eu o intrebare: cati ani are Dana? 😉

  9. 🙂 o fi avut vreo 30+ . De ce intrebi de varsta?

  10. Daca se intampla asta in Cluj, inseamna ca nici Ardealul nu-i ce-a fost: discretie si bun simt

  11. Il recunosc pe Felix din povestile fratelui meu, in varianta feminina. mult mai agasant si chiar usor agresiv.
    Il compatimesc pe Felix, sincer…

  12. adevarul este ca si eu am acelasi sentiment.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: