Monthly Archives: iulie 2010

ascult piatra cum creste


Gradina in care eu imi odihnesc sufletul, este una japoneza. Am in ea copaci taiati cu atentie, arbusti, plante frumoase, cu frunze colorate si flori delicate, gandurile mele din fiecare zi. Intre ele, sunt alei acoperite cu nisip auriu, greblat cu grija, drumurile mintii pe care le strabat zilnic. Intr-o parte, un mic ochi de apa domoleste gandurile involburate. In mijlocul gradinii, sta o piatra mare, alba adusa din munti. In ea se reflecta razele lunii, viitorul si trecutul. Iar eu stau si ascult piatra lunii cum creste, asteptand zorii.

Publicitate

canadiana


spatifilum- floarea pacii


Seamana cu anturium. Este o planta rizomatoasa, originara din padurile Indoneziei si Americii. Face  o inflorescenta cilindrica, in forma de spic, de culoare galbena sustinuta de o bractee alba, ca o petala. Frunzele au coditele lungi

30-40 cm, poate chiar mai mult, in functie de specie. Nu necesita multa lumina, in nici un caz nu se expune la soare. Ii place umiditatea moderata si temperaturi intre 18-32 de grade. Spatiul in care se dezvolta planta trebuie aerisit periodic pentru ca nu suporta fumul si gazele. Periodic i se administreaza ingrasaminte. Anual i se schimba ghiveciul, cu unul mai mare. Solul preferat este unul drenabil, care contine in amestec turba. Se inmulteste destul de usor, prin divizarea radacinilor rizomatoase. Este foarte decorativa in spatiile care beneficiaza de lumina mai scazuta. Prefera ferestrele vestica sau sudice, dar fara expunere in bataia directa a soarelui.

corespondenta primarului


Cand Adrian Popescu s-a gandit sa porneasca o afacere avea déjà multi ani, lucrati ca angajat intr-o firma de echipamente electronice. Ii placea serviciul de aici dar si-a spus ca poate mai mult. Asa ca a fost tentat sa vada cum e de partea celalalta. A incheiat un parteneriat cu o firma italiana, pentru productia unor subansable in domeniul auto. A gasit o locatie, intr-un orasel nu departe de Cluj, si oameni care erau dornici sa lucreze si disciplinati, pentru ca acolo, zona nu oferea locuri de munca. In fabricuta lui, lucreaza cam 200 de oameni. Nu e putin lucru pentru oamenii de aici. S-a gandit la inceput, ca va avea sprijinul autoritatilor. Ca primarul isi va aloca un capital electoral, pentru faptul ca i-a acordat posbilitatea sa isi deschida fabrica aici. Lucrurile insa, s-au aratat a sta altfel. Consiliul local, i-a aprobat cererea de inchiriere a unui spatiu, bine amenajat. Pretul a fost si el, unul destul de bun.1000 de lei, chirie lunara. Doar ca, nu mai sosea contractul de inchiriere si nu putea incepe activitatea. Pe de alta parte, din cauza asta putea pierde contractul cu partenerul italian. S-a dus la primar de cateva ori in audiente. Primarul Niculae Pop l-a asigurat ca nu sunt motive de ingrijorare, ca sigur, contractul lui e pe la diferitele departamente ale primariei, pentru semnaturi. Dar poate sa inceapa lucrul, linistit  ca e doar o chestiune de zile. Garanteaza el, ca nu e nici o problema. Verbal, evident. Ca doar la ce se pricep cel mai bine primarii? La vorbe si la promisiuni. Presat de timp si de conjunctura Adrian a deschis fabrica si lucrurile incepeau sa mearga bine. Ieri, in timp ce se ducea la “fabrica”, asa ii placea lui sa spun, usor ironic despre firma lui, s-a intalnit cu presedintele partidului de opozitie din oras, Alexa Rusu. L-a invitat la o cafea, pentru o discutie. Un barbat de vreo 55 de ani, avea trasaturile indarjite ale unui fost comunist. Viata si vremurile doar, l-au facut sa ajunga in dreapta politicii. Alexa era si consilier local, asa ca stia multe din dedesupturile administratiei orasului.

–         Domnule director, daca-mi dati voie sa va spun, domnule Adrian. De mult am vrut sa va intalnesc. Stiti ca nepoata mea lucreaza in fabrica dvs. E o fata foarte de treaba si v-as ruga sa aveti grija de ea. Sa nu se oboseasca foarte tare. E o fata finuta. Noi avem bani, nu ne trebuie sa lucreze ea, dar daca asta a fost dorinta ei. Dar o vad saracuta cat vine de obosita dupa 6 ore de lucru. Dar nu numai despre asta vreau sa vorbim. Stiu ca primarul nu v-a dat contractul de inchirere.

–         De ce nu mi-l da? Poate ca dumneavoastra stiti mai multe.

–         Nu v-a spus inca? Primaul i-a spaga pentru orice semnatura. Nici nu o sa vi-l dea pana nu veniti cu un plic gros. Noi stim asta demult.

–         Adica sa-i dau bani pentru ca am deschis fabrica aici si am angajat 200 de oameni? Si cam cati crezi ca i-ar trebui?

–         Nu stiu exact. Ceva de ordinul miilor de euro.

–         Cred ca glumiti. Il privi pe Alexa cu neincredere.

–         Nu glumesc. Eu am vrut sa stam de vorba si daca vi se cer bani, sa fiti de accord sa ii facem un flagrant. Vorbesc eu cu cine trebuie la politie. Abia astept sa il dam jos pe ingamfatul acesta si sa punem pe unul de-ai nostri.

–         Eu nu ma implic in chestii din astea si in jocuri politice. Am alte probleme pe cap. Sunt sigur ca exista si mijloace legale.

Adrian se ridica si pleca. Uite cu ce isi pierdea vremea. Dar de fapt, la ce se putea astepta din parte unuor intriganti politici? In timp ce strabatea aleea principala catre fabrica, il vazu pe primar, care venise cu ceva treburi prin zona. Se duse glont la el.

–         Domnule prima, mi-ati primis ca se rezolva intr-o zi doua. Au mai trecut doua saptamani de la ultima audienta. Am nevoie de contractul de inchiriere casa pot obtine avizele necesare de functionare. N-as vrea sa ma trezesc cu o amenda ca atunci va fac responsabil pe dvs.

–         Pai hai sa-ti dam contractul. Doar ca trebuie sa vii si tu cu ceva.

–         Cu ce?

–         Pune intr-un plic 4000 de euro. Altfel, mai ai de asteptat. Cine ti-a zis sa te apuci de lucru pana nu ti-s gata actele?

–         Chiar dumneavoastra. Nu asa mi-ati zis? “ Pe raspunderea mea”.

–         Nu imi amintesc sa fi zis asa ceva. Dar chiar aveti imaginatie!

Adrian nu mai continua discutia dar era negru de suparare. Cum sa ii dea spaga 4000 de euro?  E o suma foarte mare. Abia si-a putut face rost de 5000 de euro sa inceapa afacerea, iar acum sa isi caute altii pentru un amarat de contract si o semnatura de primar? Pai cat trebuie sa munceasca el scoata banii acestia! Asta patetesc toti cei care fac afaceri? Trebuie sa sa gandeasca la ceva.

Dupa cateva zile, satul de framantari, Adrian se duse din nou la primar in audienta. Acesta il primi cu un zambet ironic.

–         Noa vedeti, tot la mine ajungeti. Ma bucur ca v-a venit mintea la cap. Cum ati crezut ca puteti face un contract si sa treceti peste mine?

–         Ei. Asta e. Vad ca nu am de ales. “Daca trebe, trebe”, zise el facand referire la un banc cu ardeleni. Dar tot nu inteleg cum vine asta.

–         Ei cum vine? Vrei sa functionezi aici in oras? Eu sunt seful. Iar pentru orice semnatura sau aprobare trebuie sa “sari” cu ceva. Altfel, adio afacere locala.

–         Pai si cati bani trebuie sa va dau?

–         Pentru contractul acela de inchiriere, am spus doar. 4000 de euro. Sper ca ii ai la tine si nu m-ai facut sa pierd timpul de pomana.

–         Dar, domnule primar, daca va dau banii acestia, imi dati contractul?

–         Bineinteles. E aici la mine. Uite-l.

Primarul ii flutura documentul prin fata ochilor. Deci a fost semnat de multa vreme, doar ca primarul nu isi primise banii. Mai vazu in mapa din care il scoase, un teanc de documente. Oare si acelea, tot contra spaga? Dar se opri cu gandurile. Primarul astepta. Plicul cu spaga doar nu corespondenta.

–         In ce data suntem, intreba Adrian.

–         In 25 mai.. Are vreo importanta?

–         Da. Are. Azi e ziua in care nu aveti noroc. “S-a intalnit fraierul cu prostul”. Si atunci scoase din buzunarul camasii un telefon mobil. V-as putea spune sa zambiti ca ati fost la camera ascunsa. Doar ca e pe bune si nu o farsa.

Adrian ii puse primarului sa asculte inregistrarea convorbirii lor. Facea fete- fete, de la galben la rosu- vanat. Ii arunca pe masa contractul, strangand din dinti.

–         Sa va para bine domnule primar, ca nu am acceptat oferta adversarilor dumneavoastra sa va inscenez un flagrant. Eu nu am timp cu prostii din astea.

Adrian era deosebit de bucuros ca isi rezolase problema si ca era prima lui victorie importanta, in lupta pe viata si pe moarte cu autoritatile corupte. Asa se fac afacerile in Romania?

De atunci, primarul se uita cu furie la Adrian, de fiecare data cand il vede prin oras. Nu ii raspunde la salut, dar de fiecare data isi zice in gand. “Mizerabilul si scarbosul asta!”.

anthurium- floarea flamingo


Mie imi plac florile la ghiveci. Au o viata mai lunga, iar daca le primesc imi aduc aminte de cadoul acesta, multa vreme. Azi, vreau sa va prezint una dintre obisnuitele casei mele. Am cumparat-o anul trecut de la Baumax, la prêt redus si am salvat-o. Acum m-a rasplatit cu multe flori si frunze, asa cum stie ea si cu multa frumusete. Este Anthurium roz.Se mai numeste si floarea flamingo. Aceasta planta, este intalnita in mod frecvent in aranjamentele florale, in buchete, la florarii. Singura sau in compania altor plante, da spectaculozitate oricarui buchet. Este o planta epifita, un fel de orhidee, originara din Mexic. E o specie perena, cu tulpini scurte sau alungite, drepte sau grimpate, frunze simple şi flori dispuse în inflorescenţe de forma unui deget protejate de o spată in variate culori, de la alb, verde,pana la rosu. Spata aceasta are un aspect cerat iar dimensiunile ei difera de la o specie la alta. Ca planta de interior, anhturium e destul de pretentioasa. Pamantul trebuie sa fie unul bine drenabil, un amestec de turba, pamant de flori si nisip. Odata la doi ani, i se schimba ghiveciul cu unul mai mare in diametru cu 2-4 cm. Are nevoie de o temperatura constanta de 18-25 de grade. Ii place umiditatea din aer si sol. De aceea se pulverizeaza pe frunze cu apara fara calcar, dar nu si pe spata. Necesita hranirea cu ingrasaminte pentru plante acidofile, in perioada de inflorire. Florile ei, impresionante dureaza, cateva saptamani, daca este ingrijita adecvat.

Această prezentare necesită JavaScript.

romanii din america


Romanii care aleg sa emigreze in America, o fac de cele mai multe ori, in situatiile in care in tara, au ajuns la limita. La limita dintre viata si moarte. Unii sunt in punctul in care au de ales intre a sinucide, din cauza greutatilor sau a emigra, pentru a-si rezolva problemele. Chiar daca asta inseamna a ajunge intr-o alta lume, in care ar fi departe de casa, de cei dragi, de cunoscuti. Si una dintre cele mai cumplite drame pe care le poate trai un roman plecat din tara este singuratatea strainatatii. Se adapteaza in cele din urma la conditiile de acolo, iar cand se intorc acasa, dupa un numar de ani, lucrurile par atat de schimbate decat erau cand a plecat, incat nici aici nu-si mai gaseste locul. Povestile lor sunt uluitoare. Toate au la baza saracia si problemele financiare. La acesti romani ma refer, pentru ca sunt multi altii, care se duc in America pentru a se afirma profesional, ori la rude sau cunoscuti. Dar absolut toti, au in comun, dorinta de a le fi mai bine si regretul pentru neimplinirile din tara. Costica e din Galati. Are 44 de ani si e in America de 4 ani. Are acasa o familie numeroasa. O nevasta, 4 copii si doi parinti. Locuiau toti in aceeasi garsoniera de 30 de metri patrati. Oricat se straduia, nu mai putea face fata cheltuielilor. Isi aminteste cum s-a dus la ambasada sa ceara viza, imbracat cu hainele unui cunoscut, si avand in mana o servieta diplomat.  A pretins ca are o afacere si ca vrea sa plece in state doar ca sa stea 3 zile, cu unchiul sau care e pe moarte. Nu avea nici o afacere, ba chiar a falsificat ceva documente ca sa poate obtine viza si si-a facut rost de o stampila. Ar fi spus si ar fi facut orice ca sa poata pleca. A fost norocos. In 4 ani a trimis bani acasa, si si-a cumparat doua apartamente ca sa poata locui parintii si nevasta cu copii. Si ii intretinea din munca de acolo.

Mihai, e dintr-o comuna de langa Cluj. El avusese o afacere cu care a dat chix. Imprumutase bani cu dobanda pe care nu i-a mai putut plati. Era urmarit de creditori si ajusese in ultimul hal de disperare si de spaima. Pentru el a fost ultima solutie, dar salvatoare. Cand toti credeau ca a fugit din tara, ca sa scape de datorii, el a inceput sa trimita bani, si in 2 ani a platit cele 500 de milioane pe care le datora creditorilor.

Ionut, fusese profesor de limba engleza. A reusit sa predea intr-un liceu vreo 3 ani, si pentru ca nu-si putea face o situatie iar familia lui, niste oameni simpli de la tara, nu aveau surse de venit s-a hotarat sa plece. S-a intors dupa doi ani ani, cu intentia sa se casatoreasca. Cand a ajuns in tara, iubita lui i-a lasat o scrisoare in care ii explica faptul ca ea, s-a dus in Italia la munca si acolo si-a gasit un italian cu care se va marita. Banii castigati in America a incercat Ionut sa ii investeasca intr-o afacere, dar cum aici statul nu te ajuta cu nimic, ba te jupoaie de bani, iar partenerii de afaceri nu sunt seriosi de multe ori, s-a saturat. Cu mare greu, a reusit sa plece iar, dupa o calatorie cu peripetii prin Mexic. Fiecare poveste de viata a emigrantilor, e unica si spectaculoasa si poate constitui subiectului unui roman.

Comunitatea romaneasca din suburbiile orasului Miami- Florida este numeroasa. In oraselul numit Hollywood, ( a nu se confunda cu cel de langa los Angeles), populatia romaneasca este numeroasa. Din cei 300000 de locuitori, cam 50000 sunt romani. Auzi in multe locuri vorbindu-se romaneste. Exista avocati specializati pe problemele comunitatii romanesti.

Pe cei trei tineri de care va vorbeam, viata sau destinul, a facut sa se intalneasca si sa lucreze la aceeasi firma de constructii. Munca istovitoare, in temperaturi ce depasesc frecvent 40 de grade. Pe toti, se vede oboseala muncilor grele. Dar se bucurau cel putin, ca au gasit de lucru, ca patronul ii plateste corect si ca nu ii da afara la sfarsitul lunii fara nici un ban, cum fac altii, profitand de faptul ca majoritatea imigrantilor lucreaza ilegal. Baietii, abia asteapta sa vina duminica sa se relaxeze, sa isi spele si sa gateasca.In restul saptamanii nu aveau timp. Pleaca dimineata si se intorc seara, atat de obositi, incat abia mai au putere sa se spele si sa se urce in pat. Dar sambata si duminica sunt sfinte. Sunt zilele in care trebuie sa se odihneasca si sa isi lase organismul sa se refaca. Uneori mai ies pe plaja sau la Pub. Dar niciunul nu se indura sa cheltuie, nesabuit, banii castigati cu atat greutate. Chiar vazusera pe colegii lor, impingand la extrem ideea de a face economii. Unul mananca zilnic numai paine cu margarina sau cu mustar. Altul, fura pachetul cu mancare al colegilor, pana cand cineva s-a prins si i-a pregatit un sandwich cu mancare pentru caini. Totusi, Mihai se gandi ca trebuie ca lucrurile sa fie facute cu demnitate. Nu poti sa te cobori atat de jos. Si apoi, ca sa rezisti efortului zilnic, umezelii si temperaturii ridicate, trebuie sa te hranesti decent, altfel risti sa te imbolnavesti si sa pierzi mult mai mult cu vizite la medic, medicamente si zile de lucru lipsa, neplatite, la serviciu.

Baietii locuiesc in aceeasi casa. Casa destinelor romanesti. Fiecare are camera lui, dar gatesc impreuna. Si-au terminat programul administrativ si asteptau sa se faca ora 6 dupa amiaza, ca sa poata iesi la plaja. Au tuns chiar si bucatica de gazon. Iarba care creste in 3 zile din cauza umiditatii, pana la genunchi, poate fi locul bun de ascunzis al diferitelor taratoare exotice. Si pe langa riscul acesta, te mai trezesti si cu o amenda zdravana de la Primarie. In timpul zilei, era imposibil sa te gandesti sa stai la soare. In casa, functiona aparatul de aerul conditionat. Nu simteai caldura ucigatoare, dar afara simteai ca te doare pielea din cauza temperaturii.

Cei trei, s-au urcat in masina. Au pornit-o catre ocean, incercand sa isi aminteasca senzatia apei racoroase, a mirosului marin.

– Vezi ca trebuie ca oprim la gas station zise Mihai catre Ionut, care e soferul din dupa amiaza aceea. Trebuie sa bagam niste gas.

Mihai incepuse sa foloseasca uzual multe cuvinte englezesti, asa cum mai auzise el pe ungurii din satele transilvanene, vorbind jumatate ungureste, jumatate romaneste. Parca o si vede pe tanti Mari, zicandu-i barbatului ei. “ Te. Odide funia ce lunga din gura podului”.

Baietii se amuzau, spuneau bancuri romanesti. Fiecare venise de acasa cu o colectie intreaga de bancuri. Masina trase in pompa. In fata, un harb de masina, care abia se tine a pe olalta. O vechitura de pe care curgea rugina. Langa ea, mesterea ceva la busonul de la rezervon un negru. Era un tip subtirel, inalt  si avea trasaturi frumoase. Romanii din masina nu mai aveau rabdare.

– Mai sa fie! Ce tot face cioroiu asta acolo? Hai mai, uite cat stam aici!

Geamurile masinii erau coborate, asa ca negru putea auzi ce spuneau barbatii. Se intoarse catre ei, foarte ofensat.

–         Atentie! Cioru stie romaneste! Rusine la voi!

Romanii izbucnira in ras. Bravo. Pai daca cioru stie romaneste au incurcat-o. Cu siguranta ca a studiat la ceva facultati din Romania si a ajuns aici I cele din urma. S-a zbatut si el, pe lumea aceasta. Si ca sa vezi, cata lumea stie limba romana in America! Te pomenesti ca in viitor va deveni o limba inernationala. Romanii iesira din pompa fara sa alimenteze si fara sa astepte ca negrul indignat sa isi termine de reparat harbul. Daca mai stau mult se insereaza si vor face plaja la miezul noptii. De departe, de pe highway, se vedea oceanul si soarele spre asfintit. O priveliste sublima si un aer sarat, aspru si umed. Aerul si viata Americii.