Daily Archives: 21 iunie 2010

cei buni sunt luati


Agentul de asigurari trebuia sa ajunga de cateva minute iar Irina se uita déjà la ceas, deranjata si mirata de lipsa lui de punctualitate. Rabdarea ei se termina. Avea un program clar si amanarea acestei intalniri ii dadea tot programul peste cap. Lua telefonul mobil, si cauta in agenda. Eugen. Suna si asepta ca el sa raspunda.

–         Buna ziua. Ce faci, unde esti?

–         Unde se agata harta in cui.

Prima ei impresie fu, ca el o ia peste picior.

–         Cum adica? Dar nu aveam intanire?

–         Poate ca aveati, dar nu cu mine. Eu sunt la Satu Mare.

Ei nu, ca asta chiar e culmea. De ce nu i-a spus macar ca a intervenit ceva.

–         Si ce faci la Satu Mare? Intreba ea, asa cum avea obiceiul sa puna uneori intrebari enervante si descumpanitoare pentru cei cu care discuta.

–         Sunt in misiune.

Irina se gandi doua secunde si inchise. Pe cine o fi sunat? Cauta cartea de vizita a agentului. Avea alt numar. Il suna si discuta cu el la telefon ce vroise sa discute in particular. Nu mai avea timp. Totusi. Cine e Eugen din agenda ei? Suna din nou.

–         Buna ziua. Tot eu sunt.

–         Am remarcat.

–         Cine sunteti?

–         Sunt Eugen. Dumneavoastra, cine sunteti?

–         Sunt Irina.

–         Incantat de cunostinta, dar nu cred ca am avut ocazia sa ne cunoastem.

Irina se lumina brusc. O prietena ii daduse numarul lui de telefon. Era politist si prietena spera ca ei doi sa se imprieteneasca. Ea insa, cand a auzit ca urma sa vina la intalnire, unul “cu televizorul in brate” cum se autoironiza el, vrand sa spuna ca are burta, Irina s-a lasat pagubasa. Ea tine la silueta si la estetica.

–         Si eu imi amintesc. V-as invita la o cafea, doar ca intre timp m-am casatorit. Sotia nu ar fi de acord cu alte cunostinte feminine. Intre timp am reciclat si televizorul. Dumneavoastra, ce mai faceti?

–         Nimic interesant, spuse ea. Ma enervez dar imi trece. Orium, ma scuzati ca v-am deranjat.

Asta e norocul meu, isi zise Irina, cu o usoara ciuda. Toti cei buni sunt luati. Pana si Eugen acesta, cum a scapat de televizor si gata, l-a si inhatat alta, de parca ar fi in oras, campionatul mondial la agatat barbati. Foarte bine, daca asa stau lucrurile, poate ca ar trebui sa se orienteze spre femei. Apoi zambi, de un asemenea gand. Femeile o enerveaza la culme. Inconstante, inconsecvente, instabile, cautand mereu ajutor pe o voce plangareata. Se scutura ca de un vis urat. Tot mai bine cu barbatii. Macar ei sunt directi si stie exact ce asteptari sa aiba de la ei. Asta e. Trebuie sa te bucuri de ceea ce iti ofera viata, ca sa fii multumit de tine. Cu cat ai asteptari mai mari si mai multe dorinte neimplinite, cu atat ai mai multe frustrari.

mandra mea cu ochi ca mura


Sora lui Marin, locuieste intr-un cartier periferic. E asezata la casa ei de cati ani si cei doi copii sunt bucuria ei si a familiei. De ceva vreme, Marin a inceput sa o viziteze mai des. Si nu asa, de flori de mar. Isi iubea nepoteii si le aducea mereu cadouri, fructe, jucarii. Dar motivul vizitelor lui constante e altul.

De ceva vreme, Marin, a cunoscut o fata frumusica, in vecini. Micuta, roscata, cu ochii negri si cu o infatisare delicata. “O fata prea cuminte pentru vremurile acestea, isi zise el.” Sunt la licee diferite, dar tinerii se descopera unii pe altii, iar la varsta asta, leaga sau dezleaga prietenii si iubiri vremelnice. Cu fata asta simti ca e altceva si traieste cu emotie, momentul cand vine aici, sperand sa o zareasca. O saluta de cate ori trece pe langa casa ei si o vedea in curte, incercand sa intre in vorba. Isi lua inima in dinti si intr-o zi o invita sa iasa la o plimbare. Ea accepta, dupa insistente. El era mandru, nevoie mare ca a convins-o. Intr-un moment de exaltare si de entuziasm, el se apleca spre ea, vrand sa ii fure un sarut, spunandu-i cu simtire “mandra mea cu ochi ca mura”, o expresie de influenta folclorica. Ea nu avu nici o reactie, la scurtul momement poetic. Isi intoarse doar obrazul, si el o saruta doar pe obraz, gandidu-se ca putea fi mai rapid. Adriela se gandi putin. “Cum adica, eu, care vreau sa locuiesc intr-un bloc, la oras si ma gandeam la un baiat mai stilat, sa fiu mandra lui? Dar ce, eu sunt chiar asa o taranca? N-am sa fiu vreodata, mandra nimanui. Hmmm.”

–         Uite, stii ceva, intreba fata? Poate ca ar fi mai bine sa iti spun, ca am pe cineva. Nu vreau sa te las a iti faci iluzii. Cred ca e mai corect sa nu ne mai vedem si scuza-ma ca ti-am rapit timpul. Ea se indeparta imediat, lasandu-l pe Marin fara replica. Nu avea pe nimeni iar pretextul i-a venit in minte rapid.

Incercarile lui ulterioare de a o aborda au fost inutile. O iubire irosita. Poate ca ar fi fost o poveste de dragoste. Poate nu. Cine sa stie? Dupa ani, Adriela a simtit ca viata s-a jucat ironic cu ea. Marin, baiatul cu folcolrul, a ajuns un important om de afaceri, s-a casatorit si are o familie frumoasa. In timp ce ea, s-a casatorit cu un om simplu, care nu are mari asteptari de la viata. Ea se zbate mult ca sa compenseze lipsa de interes si de spirit de afaceri a sotului ei. L-a vazut pe Marin. El i-a zambit, iar ea, a acceptat, cu privirea usor plecata, zambetul lui. Suntem tributari propriilor decizii si clisee de gandire, isi spuse ea. Asta suntem, de fapt. Suma deciziilor pe care le luam. La ce ne foloseste filozofia si inteligenta daca la modul practic luam decizii neinspirate?

El nu a stiut niciodata ca ea, l-a parasit, pentru momentul sau poetic nereusit.

Ea nu a stiut niciodata ca el a suferit inexplicabil si profund scurta lor poveste de dragoste din adolescenta.

Viata a trecut pe langa ei, fluturand o esarfa alba, a uitare iar anii s-au scurs ca un rau, ale carui ape nu pot fi intoarse si nici stavilite.