Monthly Archives: martie 2010

Noul LCD inventat de coreeni


Va place cum au imaginat coreenii un LCd uman? Mie imi aminteste de vremurile copilariei cand ne ducea de la scoala sa pregatim diferite evenimente pe stadion. Si repetam la nesfarsit niste miscari de genul celor de mai sus. E adevarat ca nu cu aceeasi arta si nu aveau aceeasi punere in scena ingenioasa.

Cel mai bogat om de pe planeta nu vrea sa aiba copii de milionar.


Revista Forbes a dat publicitatii topul celor mai bogati oameni ai lumii. Carlos Slim Helu, magnatul mexican de origine libaneza, al telecomunicatiilor, in varsta de 70 de ani, a devenit cel mai bogat om de pe planeta, cu o avere estimata de 53,5 miliarde dolari. Acesta l-a întrecut pe fondatorul Microsoft, Bill Gates, care deţine 53 miliarde dolari. De fiecare data cand vine vorba de bogatii lumii ne gandim care a fost secretul succesului si bogatiei lor. Revista L’Echo a gasit ca acesti oameni au cateva trasaturi comune. Sunt muncitori, gandesc diferit fata de restul lumii, sunt increzatori in propriile puteri, au obiective clare si nu au datorii. Parca mai sunt si altii care au aceste trasaturi si totusi…Genul acesta de persoane imping lucrurile la extrem, intr-o incercare de a-si depasi limitele personale. Se spune, si nu degeaba ca omul,este marginit doar de propriile limite iar ei si le reconfigureaza in permanenta.Carlos Slim este modest. Locuieste in aceeasi casa de zeci de ani iar cele trei fiice ale sale impart aceeasi camera. Intrebat de ce asta el a raspuns simplu si suprinzator: ” Nu vreau sa am copii de milionar”. Cred ca e o replica din care parintii romani ar trebui sa invete. Atitudinea fata de bani si fata de propria valoare umana. Poate atunci vom aprecia  omul de langa noi altfel decat prin prisma proprietatilor personale.

Avem principii


“O societate care nu are printipuri, care va sa zica nu exista…”

Atunci sa sa-mi formulez si eu cateva. Nu e musai sa fie demne de urmat pentru altii. Sunt doar pentru mine.

  1. Oamenilor le pasa mai mult ce esti, nu cine esti, asa ca imaginea ta in ochii  lor e importanta.
  2. Arata-te puternic cand esti slab, si slab cand esti puternic. E un principiul al confucianismului dar e aplicat in viata.
  3. Lumea e guvernata de bani si de aparente. Ofera aparenta ca ai bani si o sa ai siguranta in aprecierea publica.
  4. Prietenii adevarat sunt asa de putini incat ii poti numara pe degetele de la o mana. Pretuieste-i pe cei care merita acest statut si fii alaturi ei ei fara promisiunea unei recompense.
  5. Nu fac afaceri cu femeile, pe cat posibil. Nu din alte motive decat ca sunt foarte instabile si ce ai hotarat acum, peste cateva minute e foarte posibil sa nu mai fie valabil.
  6. Invat mereu, de la oricine, orice, si din fiecare situatie de viata, a mea sau a a altora. Arat de multe ori ca nu stiu unele lucruri pe care le stiu déjà, pentru a obtine cat mai multe informatii. Chinezii spun ca :”Cine detine informatia , detine puterea”.
  7. Nu sunt rigida, si principiile nu sunt neaparat motivul care m-ar impiedica sau determina sa fac ceva ce as dori la un moment dat.
  8. Nu dau mita. Asta e un principiu personal. Cred ca fiecare functionar isi face treaba daca actionezi in mod corect si iti cunosti drepturile.
  9. Poti reusi in viata sau in cariera daca iti cunosti limitele sau ai tinte bine definite. Nu avansez prin favoruri facute de altii, si nici prin pile sau relatii.
  10. Nu cer nimanui sa ma inteleaga. Nici eu nu ii judec pe altii. Omul e atat de complex si de imperfect. Si eu si altii facem lucruri bune si greseli.

Realizez acum ca am multe principii de viata, si as putea face zilnic liste. O fi grav sau nu?

O imagine cat o mie de cuvinte


Se spune ca o fotografie poate purta in ea atata incarcatura informationala cat o mie de cuvinte. Azi am vazut una, de acest gen. Este imaginea unei tinere din India care isi alapteaza copilul la san si in acelasi timp un pui de caprioara. Imaginea luptei pentru supravietuire, a omului care a invatat ce inseamna viata, cu profunzimea experientei traite. Fotografia, premiata de IFRA Gold Award for News Photograph , este expresia simpla a umanismului. Ea poate fi desemnata drept fotografia anului.

Mi-a amintit de o alta, cu o imensa incarcatura emotionala. Sharbat Gula, povestea misterioasei fete cu ochii verzi. O tanara afgana, de 12 ani, suprinsa de obiectivul unui fotograf intr-o tabara de refugiati. Imaginea care a facut inconjurul pamantului, a aparut pe prima coperta color a revistei National Geografic in 1985. Ochii ei verzi cu sclipiri taioase, care au fascinat lumea, au devenit subiectul multor articole, la fel ca si cel care a descoperit-o, din intamplare, Steven McCurry. Dupa cum declara acestea, nu s-a gandit vreodata ca fotografia va creea un asemenea impact. In tabara I s-a permis sa faca doar 3 poze iar cea a fetei a fost una dintre ele. Tanara  a devenit celebra, fara ca ea sa stie. Nu se stia nici macar numele ei.

A fost redescoperita dupa aproape 20 de ani, intr-un sat din  munti, in Afghanistan, aproape de Tora Bora, ducand o viata obisnuita si plina de greutati, ca orice femeie afgana. Privirea ei verde, exprima si acum duritatea si hotararea care au facut-o sa supravietuiasca pierderilor, razboiului si greutatilor. Echipa de la National Geografic Television, la o distanta de 20 de ani, a completat fascinanta poveste a fetei cu ochii verzi. Incercand sa se refugieze din fata armatei sovietice, a traversat impreuna cu familia, pe jos, muntii sa ajunga in Pakistan. Parintii i-au murit inainte de a ajunge in tabara de refugiati. S-a reintors in Afganistan, starabatand muntii, prin zapezi si cu pericole la tot pasul, riscandu-si viata. Apoi s-a casatorit. Are doua fetite. Sotul ei lucreaza  intr-o brutarie. Gula nu-si explica de ce povestea ei este atat de interesanta si crede ca, daca a supravietuit razboiului, este doar vointa lui Dumnezeu. Si-ar dori pentru fetele ei sa aiba o educatie, pentru ca ea, abia poate sa isi scrie numele si nu stie sa citeasca. Poarta, ca si orice femeie afgana, fata acoperita, si nu si-a facut niciodata poze, in afara de cele facute de fotograful McCurry.  Nu zambeste. Expresia ei este una plata, doar privirile taioase spun povestea unui tinut macinat de zeci de ani de razboi si de suferinta.

Celebra fotografie din 1984 a refugiatei afgane face parte dintr-o arhiva pe care  miliardarul Michael Dell, fondatorul, presedintele si directorul executiv al companiei de computere Dell, scrie Financial Times, a cumparat-o contra sumei de 200.000 de dolari de la grupul Magnum photos.

Ochiul presei intredeschis


Citeam acum vreo doua zile pe blogul lui Mihai Gotiu, un articol care semnala una din greselile pe care le fac mereu jurnalistii, fie din graba fie din lipsa de profesionalism. Era vorba de o stire publicata pe un site romanesc , un fonfleu de presa, in care se spunea ca armata romana a dus un transport aerian de ajutoare umanitare, gresind destinatia. In loc de Haiti, acestea ar fi ajuns in Tahiti. Un articol de amuzament, o farsa, a fost preluata de pe internet si cateva posturi de televiziune l-a dat dat ca veridic, amuzandu-se pe seama armatei romane si a gafei pe care ar fi facut-o reprezentantii ei. A trecut ceva vreme pana lumea s-a prins. Gresala jurnalistilor a fost ca au preluat stirea imediat si nu au verificat informatiile.  http://www.gdd.ro/gafa-armata-romana-a-confundat-haiti-cu-tahiti.html

Apropos de fonfleurile de presa mi-am amintit de o intamplare care m-a marcat la momentul respectiv. Eram corespondentul local al unui cotidian si am trimis redactiei o relatare, pentru pagina de cultura, despre un concert rock. Printre  altele, semnalam nemultumirea organizatorilor, despre articole aparute in cateva cotidiene nationale de mare tiraj, cum ca, sub masca acestui concert ar fi avut loc un congres al satanistilor. Desi evenimentul nu a avut in realitate mare succes si publicul s-a limitat la vreo 20 de persoane, jurnalistii scriau cu sarg despre numarul mare de satanisti. Cei 3 redactori care prezentau evenimentul, ii luasera interviu aceluiasi Zoli din Zalau, ca si cum acesta ar fi fost singurul abilitat sa dea interviuri. Va repet ca era vorba de 3 ziare diferite, insa articolele erau cam la fel. Difera doar documentarea pe care ei o facusera in ce priveste istoria curentului si a cultului Satanist. Pentru mine, care ma informasem despre eveniment si am discutat cu toti cei implicati, era clar ca ziaristii in cauza nu fusesra de fata si inventasera propria lor istorioara. In sfarsit, am trimis articolul redactiei si in ziua urmatoare a aparut. Peste doua zile, ma aflam la o sedinta de consiliu la primarie si citesc in ziarul la care scriam, ca:” datorita prezentarii tendentioase a evenimentului rock, si a faptului ca prin articolul scris am adus grave atingeri de imagine, colegilor jurnalisti profesionisti, corespondentul nostru (adica eu), a fost demis. “ Era sa fac infarct. Nici macar nu m-au sunat sa imi ceara sa argumentez. Nimic. Pana la urma demisia nu a fost o decizie finala. Chiar daca ar fi vrut. Contractul meu de munca avea o clauza care spunea ca orice material va fi publicat cu acordul Colegiului de Redactie. Dar, mi s-a cerut sa semnez cu pseudonim vreo cateva luni. Schimbarea directorilor jurnalului respectiv a adus si anularea acestei decizii.

M-am simtit umilita. Un joc murdar din partea unor oameni care aveau pretentia ca sunt etici si echitabili. Adica nu adevarul conta. Nici eu nu contam. Era mai important sa nu aiba de suferit imaginea colegilor care au scris tampenii. Cei care ma cunosteau au fost foarte revoltati pentru reactia ziarului si au luat atitudine. In cele din urma, directorul ziarului a plecat la studii in America, dupa care a ajuns la Bucuresti, si-a facut lansarea in televiziune iar acum e un politician care vrea sa para onorabil. Pentru mine, si cred ca pentru multi dintre cei care il stiu, e un tip fara coloana vertebrala, un tip care sare in barca aflata pe val.