Angela, Andreea si catelul
Daca lucrurile in viata mea ar fi foarte simple, nu cred ca m-ar reprezenta de nici o culoare. 
Si cum mie imi plac culorile vieti, azi am avut o zi plina, de aventuri. Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma implic in ceva, o fac cu toata convingerea si pun mult suflet.
Azi, a venit cineva sa adopte ultimul catelus. I-am invitat in apartament. Era o tanara de vreo 23 de ani, Angela cu o fetita de mana, Andreea. Mi-a spus ca fetita are 1 an si 7 luni. I-am servit cu suc, cafea si fetitei i-am dat o ciocolata. I-am pus “trusoul catelului, mancare, jucarii, instructiuni. Intre timp, vorbeam cu tanara. Am fost draguta si la plecare m-a pupat. Totul a fost ok pana cand mintea mea, a inceput sa proceseze. Asa e cu blondele, gandesc mai lent ca niste bombe cu explozie intarziata. Si realizez ca tanara, avea o situatie nesigura, ca sta in chirie, ca m-a intrebat de un loc de munca. Ba m-a intrebat daca i-am facut vaccinurile la catela si daca are si lesa. Apoi mi-am amintit ca era interesata daca stiu pe cineva care vinde un pat ca ar avea nevoie de unul. Catelusul si l-a dorit foarte mult pentru fetita. Si o inteleg. E o jucarie vie. Dar tanara nu prea avea cu ce sa intretina jucaria. Si au inceput remuscarile. Ale mele, evident. Asa ca, pun mana pe telefon si sun.
- Domnisoara Angela? Gabriela sunt. Ati ajuns deja la Gilau? Uitati de ce va sun. M-a sunat medicul veterinar. Mi-a zis ca nu trebuia sa dau catelul, ca are o viroza si ca trebuie musai vaccinat. Si ca nu are voie sa stea in colectivitate cu copii pentru ca e o boala transmisibila. Asa ca o sa va rog sa mi-l restituiti. Va platesc transportul si deranjul. Si imi cer scuze.
Femeia imi raspunse cam fara chef, poate enervata sau indispusa de situatie.
- Bine. Poate ca o sa trec deseara sa vi-l aduc atunci. Acum nu pot ca am ceva treaba.
Am mintit. Rusinos dar nu vedeam alta solutie. Daca as fi spus adevarul nici o sansa sa il mai recuperez. Stau si reflectez. Fata nu o sa mi-l aduca veci! In cel mai bun caz il va da altcuiva sau il va abandona. De crescut nu ar avea cu ce, chiar daca ii e drag. Parca il vedeam peste doua saptamani slab, transparent si cu coastele iesind prin blanita. Imi dau lacrimile. Eu l-am hranit cu grija, m-am trezit din 3 in trei ore sa ii dau sa manance cu biberonul. Cand mi se termina laptele din frigider, ma duceam la nonstop si la 3 dimineata sa cumpar cutii de lapte incat se uitau vanzatoarele cruscis la mine. Si totul ca sa ce? Sa il dau cuiva care nu isi poate avea grija de propria persoana. Ce-o fi fost in capul meu? Gilaul e un mic orasel la 15 kilometri distanta de Cluj Napoca, si are vreo 6 blocuri in zona centrala iar in rest sunt case. E aproape ca la tara. Un caine abandonat nu prea are sanse la tara. Acolo oamenii prefera sa tina cate un purcel decat sa dea de mancare unui caine. Darmite sa-l vaccineze! Asa ca, imi iau posetuta de panza cu floricele roz-galbene-verzi si plec in cautarea catelului. Iau autobuzul si apoi, ma duce cineva cu masina si ma lasa in centru orasului. Incotro sa ma indrept? Vad o farmacie. Intru. Un tanar dragut.
- Buna ziua. Va deranjez cu o problema si am nevoie de ajutorul dvs. daca puteti dar nu are legatura cu ceea ce faceti aici. Am dat cuva un catel, si veterinarul mi-a zis ca are probleme…etc…(povestea o stiti). V-as ruga daca o cunoasteti pe Angela, care are o fetita Andreea.
- Imi pare rau, dar nu o stiu. Sunt destul de nou in oras si nu am ajuns sa cunosc multa lume. Mergeti la etaj. E acolo un medic de familie si poate va ajuta. O doctorita foarte amabila si cunoaste multi pacienti.
Multumesc si plec. Doctorita imi deschide mintea ca tanara, daca nu are loc de munca, nu e inscrisa la medic de familie. Ii dau dreptate. Multumesc si plec. Tanarul farmacist ma vede.
- Ati rezolvat?
- Din pacate nu.
- Atunci mergeti la alimentara de peste drum. Poate ca aveti ceva sanse.
Traversez si vad o taraba cu legume. O tinerica vanzatoare e amabila cu clientii. Astept.
- Buna ziua. Va rog sa ma ajutati daca puteti. Caut o tanara Angela, cu o fetita Andreea. Tanara blonda, inalta atata si fetita mica, inalta atat. Si explic povestea cu catelul si tratamentul.
- Eu stiu o tanara, cu descrierea aceasta. Dar fata in cauza nu va mai raspunde la telefon? Dati sa o sun si eu!… Nu raspunde nimeni la acest numar.
Atunci ma trimite cu o clienta, la fata despre care vorbea. Ajung la o ruda, o femeie care facea prajitura. Astept. Ma duce la bloc. Eu stiam ca trebuia sa fie casa. Dar cine stie? M-o fi mintit. Sotul fetei, un tanar slabut, vine mirat. Aflu ca fata e bolnava, ca are un copilas dar nici vorba sa fi fost la Cluj dupa catel. Cand o vad, inteleg ca nu e vorba despre ea. Imi cer mii de scuze, le multumesc de intelegere si plec inapoi de unde venisem. La taraba cu legume. Ii povestesc vanzatoarei ca nu e ea. Ii mai descriu inca o data cum arata Angela, cu o fata Andreea. Apare o alta vanzatoare. Ii explic si ei despre ce e vorba. Le iau nr de telefon s le rog daca o vad, sau daca vad catelul sa ma anunte. Plec cu vanzatoarea a doua si traversam strada la un magazin alimentar mai mic. Ii explicam si acolo vanzatoarei, a treia, despre povestea cu Angela, Andreea si catelul. O rog si pe ea sa fie pe faza daca o vede si sa ma anunte. Intre timp ca suna un client. Culmea e si clientul e din Gilau. La fix! Il rog i pe el sa ma ajute. Angela, Andreea si catelul.
- Daca nu reusiti o sa ii rog pe cei de la politie sa verifice, imi zice el.
Una dintre vanzatoare suna pe telefonul Angelei, care nu mai raspundea de o vreme. Culmea e ca ii raspunde. Vanzatoarea o ia tare.
- Doamna Angela? Sunt doamna cu catelul. Stiti despre ce e vorba? Da? V-o dau pe doamna la telefon!
Eu raspund, in culmea fericirii. Ii spun ca m-a adus sotul – nu stie ca nu am sot- la Gilau si ca m-a lasat sa-mi rezolv problema. Trebuia sa dau greutate discutiei. Fara un sot, poate ca m-ar fi trimis la plimbare. Imi spune adresa si eu zbor spre catel. L-am recuperat, fericita. L-am pupat pe nas, intre ochi, l-am strans la piept. Dragul de el! Azi am tras o serie de minciuni, am implicat lumea in problemele mele dar in sfarsit am reusit. Am catelul si de acum voi fi foarte, foarte, foarte atenta sa ajunga la niste stapani care sa il poata ingriji si iubi.
P.S. L-am uitat pe Nea Caisa, un batranel de vreo 60 de ani, care , venit la taraba de legume si fructe asista amuzat la mica noastra conspiratie si imi dadea putine sanse de reusita dar mi-a dat un sfat bun. Sa listez copii cu poza catelului, sa le lipesc pe stalpi si sa rog pe cei care il vad sa ma sune. Si trebuie sa le multumesc catorva prieteni care m-au sustinut moral si s-au interesat de finalul operatiunii.
Vreti sa stiti ce a facut Pufy, birmaneza tafnoasa si catelul cand s-au reintalnit dupa o absenta de cateva ore? S-au spalat reciproc cu mare dragoste. Si uite-asa, toata familia e completa si fericita.
Happy End!
Like this:
Posted on 22 septembrie 2010, in Povestiri din Cartier and tagged catel, fericita, fetita, recuperat. Bookmark the permalink. 49 comentarii.
Citind aceasta povestioara,am fost impresionata de mesajul subtil ce se lasa intrezarit dintre randuri.E linistitor sa intelegi ca mai sunt persoane, care sunt intr-atat de atasati de aceste crdincioase animale ,incat sunt in stare de sacrificii pentru a le proteja de eventualele vitregii.
In fata ochilor mi s-au perindat doua imagini;zilele trecute am citit o ”poveste”a unui caine,care si-a servit cu maxima credinta stapanul din adolescenta acestuia si pana la devenirea lui ca barbat,tata,sot.Cainele batran fiind, a fost lasat la un adpost de caini,in momentul mutarii stapanului in alt oras.Acest caine s-a imbolnavit de dor,refuzand mancarea si sfarsind prin eutanasiere.Doctorita care i-a administrat injectia letala a varsat lacrimi amare ,citind durerea si dezamagirea in ochii cainelui,precum si nedumerirea lui.Nu putea intelege de ce a fost parasit!
Al doilea lucru care mi-a venit in minte a fost o minunata descriere a cainelui de catre marele Tudor Arghezi:”Te uiti in ochii lui:te intelege si tu Nu spui ca-l intelegi.Inima lui ti-e daruita fara conditii si peste imprejurari.
Cainele e o prelungire a fiintei tale sufletesti si tu il chinuiesti,il bati,il prinzi cu latul si-l ucizi.”
E foarte adevarat Marta, foarte trist si impresionant. Uneori oamenii sunt asa de cruzi cu animalele si fara suflet cand ele au un suflet cald si un atasament sincer.
După câte ai făcut pentru el eu aş zice să nu îl mai dai nimănui că pare că ţi-a intrat prea tare la suflet şi ţi-ar părea rău…
Cristian, mi-au fost dragi toti ca sunt draguti. Chiar am vrut sa il dau dar vreau sa fiu sigura ca are cineva grija de el asa ca mine.
Eu zic că mica minciună n-a făcut rău nimănui.
Ai procedat corect, bucură-te de cățel, e foarte drăguț !
Multumesc. Acum o sa-l mai tin o vreme.
superba. bine ca fu cu happy end
pai da. Ca daca nu era cu happy end, era trista rau.
Sincer, credem că numai eu aş fi în stare de aşa ceva! Brava Găbiţa, te iubesc din ce în ce mai mult!
Multumesc Georgiana.
Sper sa nu interpreteze lumea gresit care este motivul pentru care ma iubesti. Dar sa stii ca toti oamenii cu care am discutat ieri – ca ieri s-a petrecut intamplarea-, m-au luat in serios si nimeni nu a zambit ironic. Si cred ca am intalnit vreo 15 persoane. Toata lumea s-a oferit sa ma ajute. Acuma adevarul este ca am stiut sa fiu convingatoare. 
Cand fac ceva, fac acel lucru cu convingere.
mda, caz care spune multe… multe lucruri bune despre principalul implicat
…cu toate ca m-a si amuzat mult, numai cand imi inghipuiam cum ai pus in alerta atata lume 
important ca acum stai linistita si nu te gandesti ca saracutul de el sta pe undeva pe drumuri speriat si lihnit de foame
exact. Toata lumea a fost foarte implicata si si-a asumat problema rapid.
Sper din suflet să îi găseşti un stăpân pe măsura sufleţelului său de căţeluş, dar mai ales după al tău. N-ai fi tentată să-l păstrezi? Atâta dragoste şi atâta implicare… mai rar mi-a fost dat să văd. Îmi scot pălăria în faţa ta, Gabriela.
Carmen draga, in poza nu ai palariuta.
Mi-e foarte drag, doar ca eu locuiesc in chirie, la bloc si as fi vrut pentru catel, cineva cu casa, sa ii asigure stabilitatea caminului si linistea pentru o luna perioada de timp. Cainii traiesc peste 12-15 ani. Si eu ma gandeam la cineva sa il poata lua si ingriji pentru multi ani de acum inainte. Iubirea inseamna sa ii vrei binele fiintei iubite, sa renunti la egoism si la sentimentul posesiei. Si eu chiar il iubesc.
N-am pălăriuţa, Gabriela, dar special pentru tine, pentru iubirea şi dăruirea ta, voi găsi una.
Sper din suflet să găseşti pentru scumpicul ăsta mic, de care mie mi-a plăcut cel mai mult, un stăpân care să-l iubească la fel de mult pe cât ţii tu la el. Să ne ţii la curent. 
Multumesc Carmen. Esti draguta. Catelul e fericit. Azi a primit o lesa si am fost la plimbare, la lac. A alergat dupa copii, a scancit cand a vazut ca pleaca de langa el o catelusa draguta cu fundite in cap, a fost admirat de trecatori. S-a intors acasa frant si a dormit. Apoi, a facut o baie si se rasfata prin casa. Pufy il ia in primire de fiecare data. Nici nu a observat ca el, catelul, care azi a primit nume, Oby, e mai mare decat ea. Il spala ca si cum ar fi copilul ei. Uimitor e ca Pufy nu suporta pe nimeni langa ea, in general. Pe el insa il iubeste si se mai iau uneori la tranta.
Veşti bune de la tine, Gabriela. Oby… uite că nu m-aş fi gândit la un asemenea nume pentru un căţeluş. Este inedit, aşa cum şi el pare să fie un răsfăţat în casa ta. Dacă şi Pufy l-a îndrăgit atâta, o fi ştiind ea de ce.
O duminică frumoasă!
Știu eu pe cineva care ar fi făcut absolut la fel în situația dată.
Mell. Am avut ocazia zilele acestea sa vad ca sunt foarte multi iubitori de animale. Poate ca ne gasim niste prieteni mai iubitori si mai fideli in animale, decat intre oameni.
Cred ca aveti dreptate: satenii, ca nici nu sunt tocmai tarani, nu se ocupa de animalele necomestibile; deocamdata…Deocamdata necomestibile!
totul trebuie sa fie productiv. Pe de o parte ii inteleg. Multi sunt atat de saraci ca abia isi duc ei zilele.
… care fericire v-o doresc cât mai luuuuuuuungă! în numele lui Ulise, semnez: Zamfir
A propos: cu câteva luni în urmă, într-o după-masă, am avut ceva treabă la intrarea de la Durgău a Salinei. Evident, am trecut dealul per pedes. Toţi cei cinci, cu care m-am întâlnit, m-au întrebat acelaşi lucru: Ulise, unde-i? Deci, în zonă, eu sunt un fel de “Zamfir al lui Ulise”!
Ce întâmplare emoţionantă! Mă gândeam că…poate… vei păstra pe micuţ, ca să aibă şi pisica un tovarăş bun de viaţă! Iar tu, Gabriela, vei avea alături cel mai credincios şi sincer sufleţel!
sincer as vrea, dar exista motive serioase pentru care nu pot face asta.
Emoţionant,drăguţ căţelul. Greu te poţi dezlipi de el, la cât de frumuşel e.
E un dragalas care a invatat sa muste.
Asa se stie el juca. Ma prinde de pantaloni si ma trage dupa el, duce toti adidasii in coltul lui, si tot ce seamana a incaltare, incat pantofii stau pe dulap, mai nou. Si mai ia pisica in brate apoi se tranteste cu ea pe jos si spre marea noastra suprindere, pisica, dealtfel foarte increzuta, nu se supara deloc.
Ai procedat bine. Eu zic sa–l tii tu Gabriela! Te-ai aplecat mult pentru el, nu-l mai da nimanui!
deocamdata e un rasfta si jumatate. Il scoatem zilnic la plimbare, si face o gramada de nazbatii. Pe Pufy mi-o ciufuleste de cate ori trece pe langa ea iar daca il apostrofez se duce pe perna lui rusinat… pentru 5 secunde. Apoi e din nou vesel, dand din coada si intoarce casa.
In franceza, MOIS inseamna LUNA de calendar. EU se scrie MOI.
Să ştii că m-ai înduioşat,mulţumesc. Măcar dacă oamenii ar face pentru cţşeii amărâţi jumătate din ce ai făcut tu pentru sufleţele astea…
Soţului meu i se rupe sufletul când venim acasă, în România. L-am surprins de nenumărate ori ştergând-o cu salamul din frigider, seara, cică “să ducă gunoiul”. Un barbar, ce să mai! (un protestatar viteaz de Internat a avut tupeul să îl denumească în modul ăsta).
In cautarea mea, dupa ce l-am dat atunci pe Oby, am remarcat ca multi m-au ajutat. Nu m-a luat nimeni peste picior. Desi m-as fi asteptat. In ce priveste animalutele abandonate, mai cunosc oameni sufletisti care le salveaza si au grija de ele.
“căţeii”, scuze. Ce ţi-e şi cu diacriticele astea!
Nici nu contest ca mai sunt, dar mi-aduc aminte o intamplare cu vreo doi ani in urma. Am venit in tara si am mers cu nasii si cu sora nasei si familia ei la o padure, aproape de Ploiesti. Acolo, un puiut mititel de catel s-a aciuat pe langa noi si a mancat, saracutul, cam tot ce i s-a dat. Erau mai multi catei mititei, abandonati in padure, dar el avusese curaj sa vina la noi. Nasa sta la bloc si lucreaza de dimineata pana seara, nasul la fel. S-au rugat cu cerul si cu pamantul de sora nasei sa il ia (au curte si au o curte de nu stiu cati metri patrati). Mai, femeia aia nu a vrut si pace si a trebuit sa il lasam acolo. Uraste animalele, nu stiu cum se impaca cu pisicile pe care le au si pe care nu le primeste nici in casa. Noroc cu maica-sa, impreuna cu care locuieste si care-i mai sufletista. SI cu fie-sa care nici nu vrea sa auda sa scape de ele.
Mi-aduc aminte ca in seara aceea am vorbit cu al meu la telefon si am plans aproape 5 minute de frustrare si mila pentru sufletelul acela mic…
Am inteles ca l-ai pastrat pe Oby, totusi, nu-i asa?
Ghiceste te rog ce background are azi computerul meu?
Sigur ai ghicit.
Este Oby cel frumusel.
Gabriela esti foarte draguta. Ma bucur ca iti place cateslusul meu. Catelusul are acum peste 20 de kilograme iar cand vine de afara seara sa se culce, trebuie sa il spal pe labe si nu-l pot ridica sa-l urc in cada. Si o sa mai creasca. imi amintesc cand mergeam cu el, in lesa la plimbare la lac. Toata lumea ma intreba ce rasa e. Si cand spuneam ca e caine de curte, se dezumflau.
Pingback: Năbădăiosu` şi grijile… « Cristian Dima
Pingback: Ziua Portiţelor Deschise «
Pingback: Răpciune | Ioan Usca
Pingback: Grădina Labirint… (21) « Cristian Dima
Pingback: MUZEUL SATULUI DIN SIBIU (15) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: Furnicuţele « Noaptebunacopii's Blog
Pingback: Civica « Daurel’s Blog
Pingback: PLOAIA DIN VIS « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: UN CĂŢEL PENTRU FIECARE « Cristian Dima
Pingback: ZBOR DEASUPRA… BOABELOR DE MEI « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: Drum spre devenire… (24) « Cristian Dima
Pingback: Povestile adevãrate ale Gabrielei « Daurel’s Blog